Absolvent fără poză de grup

Pentru prima dată în ultimele şapte decenii, absolvenţii de liceu au încheiat anul şcolar fără festivităţi, fără baluri cu mai multe sau mai puţine „fiţe”, nu s-au îmbrăţişat de rămas-bun şi nu au făcut obişnuita fotografie cu întreaga clasă alături de diriginte şi de câţiva profesori, care să rămână undeva, pe un perete al şcolii, ca mărturie a trecerii actualei generaţii prin irepetabila poveste a anilor adolescenţei. Nici măcar înmânarea diplomelor de absolvire sau celebra trecere pe sub tunelul de flori nu au mai avut loc la încheierea anului şcolar 2019-2020. Tinerii au stat cuminţi în faţa unui laptop şi au asistat la o ceremonie online lipsită de farmecul şi rumoarea veselă izbucnită dintre buchetele de flori care umpleau deopotrivă braţele absolvenţilor şi pe cele ale dascălilor. Cum îşi vor aminti aceşti tineri, peste ani, de acest moment irepetabil din viaţa lor este greu de spus acum. Actuala generaţie pare să se fi adaptat destul de repede la viaţa digitalizată, deşi cursul firesc al şcolii a fost curmat brusc de situaţia pandemică. Nimeni nu a încercat însă să afle şi să cuantifice ceea ce simt cu adevărat aceşti copii aflaţi la început de drum.

Pe de altă parte, pentru această generaţie de elevi viitorul pare a fi incert. Una dintre probleme este de natură psihologică, absolvenţii având doar o vagă idee asupra apartenenţei la un grup, la comunitate, fiind mai degrabă înclinaţi spre evoluţii individualiste. Un alt aspect, poate şi mai important este cel legat de nivelul pregătirii în ultimele luni de şcoală, părerea unanimă fiind că învăţământul online nu a generat rezultatele aşteptate, iar cunoştinţele elevilor sunt departe de cele la care s-ar fi ajuns prin frecventarea cursurilor. Şi în acest caz, statistica confirmă faptul că liceele sau colegiile private au găsit mai rapid soluţii, s-au reinventat şi au menţinut calitatea pregătirii la standarde ridicate. Şi în sistemul de stat au existat, fără îndoială, profesori care s-au adaptat rapid la noua situaţie, au făcut cursuri, au adăugat puţin suflet, iar rezultatele au fost pe măsură. Doar că aici este vorba despre excepţii.

Tinerii acestei promoţii se află într-o situaţie de nesiguranţă nemaiîntâlnită până acum. Datele publicate de autorităţi nu arată deloc bine: doar o treime dintre absolvenţii de liceu din acest an au optat pentru continuarea studiilor în învăţământul superior. Dintre aceştia, doar 3,5% provin din mediul rural, acest fapt dovedind, dacă mai era nevoie, uriaşa prăpastie dintre „cele două Românii”. Din majoritatea sondajelor şi anchetelor sociale prezentate în literatura de specialitate rezultă câteva caracteristici îngrijorătoare care ar trebui să constituie un serios semnal de alarmă pentru autorităţi. Mai mult de jumătate dintre absolvenţii de studii medii consideră că şcoala este plictisitoare şi inutilă; peste 70% consideră că şcoala profesională este ceva umilitor, iar mai puţin de un sfert preferă un job bine plătit în locul urmării cursurilor unei universităţi. Aproximativ 20% dintre absolvenţii de liceu se gândesc să părăsească temporar România, în căutarea unui job care le oferă satisfacţii financiare.

Şi totuşi, unul dintre obiectivele majore ale strategiilor naţionale pentru educaţie, mult clamat, dar fără şanse de a fi pus în practică, este apropierea nivelului serviciilor educaţionale, în general, dar mai ales al celor oferite în mediul rural şi pentru persoanele provenite din medii dezavantajate sau cu dizabilitaţi, de standardele Uniunii Europene, deşi aproape toate statele comunitare se confruntă, în mai mică sau mai mare măsură, cu aceeaşi problemă.

Când vorbim însă despre atitudinea faţă de şcoală în general, rezultatele aceloraşi studii şi statistici naţionale conduc spre un paradox greu de explicat: majoritatea elevilor de liceu consideră că pentru a reuşi în viaţă este foarte important ca o persoană să aibă ambiţie, să aibă familia unită, inteligenţă şi credinţă în Dumnezeu. Adică exact ceea ce rezultă şi din cercetările la nivel european: o creştere accentuată a importanţei calităţilor individuale însoţită de scăderea rolului social al instruirii ca parte a comunităţii. Deci nu şcoala, ci calităţile native ale individului sunt pe primul plan, ajutându-te să „te descurci în viaţă”. Astfel, autorii scenariilor distopice îşi văd confirmate teoriile despre o lume întunecată a viitorului, populată de indivizi solitari şi asociali, ascunşi în spatele tehnologiilor de comunicare.

Revenind la  gânduri mai bune, probabil vremurile ce vin nu vor arăta aşa. Indiferent de gradul de informatizare, oamenii nu au cum să devină simple maşinării. Există ceva care le defineşte fiinţa, un lucru extrem de greu de descifrat chiar şi pentru cel mai performant computer: elementul biologic, uman, trăirile, sentimentele, aspiraţiile, dorinţa de cunoaştere, misterul.

Cu siguranţă, când vor veni vremuri mai puţin aprige, vom găsi timp şi pentru a străbate culoarele vechii şcoli în care ne-am petrecut adolescenţa, privind cu nostalgie la poza de grup lăsată mărturie de fiecare generaţie, din care ne vor zâmbi chipuri de oameni care au fost şi vor fi. (Dragoş CIOCĂZAN)