Doar un petic de hârtie?

• Un studiu îngrijorător al Comisiei Europene asupra lipsei de alternativă a absolvenţilor învăţământului universitar.
• 77% dintre cei angajaţi profesează în cu totul alte domenii decât cele pentru care s-au pregătit ani de zile, iar aproape 32% nu profesează deloc şi nici nu îşi continuă pregătirea postuniversitară. Peste 75% dintre absolvenţii plasaţi în contextul descris mai sus provin din universităţi de stat, unele dintre acestea cotate printre cele mai bune din lume.
• Absolvenţii chestionaţi în cursul studiului, tineri cu vârsta cuprinsă între 24 şi 32 de ani, împărtăşesc aceeaşi opinie: curricula universitară nu corespunde deloc, dar deloc realităţii.
• Tranziţia de la starea de absolvent la cea de angajat este, conform aceluiaşi studiu, mult mai lină în cazul absolvenţilor instituţiilor de învăţământ superior private. Peste 68% dintre absolvenţii universităţilor private la nivel european îşi găsesc uşor sau foarte uşor un loc de muncă după primirea diplomei.

În ultimii cinci ani, datele referitoare la parcursul absolvenţilor de învăţământ superior imediat după obţinerea diplomei de licenţă sau master, centralizate de Comisia Europeană la finalul anului trecut, au provocat îngrijorare la Bruxelles. Studiul efectuat la comanda înaltului for european în perioada 2014-2019 a condus la concluzia că universităţile din Europa produc mai mulţi şomeri cu pretenţii decât absolvenţi care să-şi găsească de lucru în domeniul în care au studiat.
Datele obţinute prin metode sociologice (interviu telefonic sau chestionare cu răspuns în scris, dublate de anchete de teren ale specialiştilor) arată că 77% dintre cei angajaţi profesează în cu totul alte domenii decât cele pentru care s-au pregătit ani de zile, iar aproape 32% nu profesează deloc şi nici nu îşi continuă pregătirea postuniversitară. Această situaţie se poate interpreta, conform studiului amintit, drept o inimaginabilă risipă de resurse, pentru că peste 75% dintre absolvenţii plasaţi în contextul descris mai sus provin din universităţi de stat, unele dintre acestea cotate printre cele mai bune din lume. Pe deasupra, această masă de milioane de oameni, care creşte de la an la an, exercită o presiune uriaşă, pe de-o parte asupra sistemului de asistenţă socială, iar pe de alta provoacă uriaşe dezechilibre economice care se manifestă prin lipsa personalului calificat la nivelul Uniunii, silind-o să importe masiv forţă de muncă bine pregătită din ţările mai puţin dezvoltate. Explicaţia ar putea fi, oare, găsită în dezinteresul crescând al tinerelor generaţii faţă de valorile lumii libere sau în neîncrederea într-un sistem neoliberal depăşit care nu mai asigură egalitatea de şanse şi cultivă dispreţul faţă de muncă? Conform acestui studiu, se pare că singura menire a universităţilor europene este aceea de a amâna cu 2-3 ani plata ajutorului de şomaj.

*

Ar trebui să mai luăm în considerare o tendinţă a ultimilor zece ani, care se manifestă în statele dezvoltate: externalizarea producţiei de mărfuri industriale sau de bunuri de consum către terţe ţări. De ce să te faci inginer, dacă unica posibilitate de a atinge cu mâna un utilaj este să te relochezi într-o ţară din Lumea a Treia? Absolvenţii chestionaţi în cursul studiului, tineri cu vârsta cuprinsă între 24 şi 32 de ani, împărtăşesc aceeaşi opinie: curricula universitară nu corespunde deloc, dar deloc realităţii. Există prea multe specializări cu profil socio-umanist şi extrem de puţine cu profil tehnic. Mai bine deschizi o cafenea sau un salon de masaj în centrul Parisului, al Romei sau al Berlinului, pe peretele cărora n-ai decât să-ţi atârni diploma de inginer, economist sau profesor, înrămată frumos, şi să o ştergi din când în când de praf, privind-o cu mândrie.
Şi ar mai fi ceva: lipsa unor rapoarte transparente de contorizare a performanţelor, atât individuale, pe specializări, cât şi a universităţii în sine. Pe site-urile facultăţilor nu găseşti planuri concrete de încadrare a absolvenţilor în piaţa muncii şi nici informaţii centralizate care să măsoare câţi dintre cei care au obţinut diploma şi-au găsit un job în domeniu. Doar enunţuri triumfaliste despre vechimea universităţii, absolvenţi celebri din secolele trecute şi câteva fotografii prelucrate în Photoshop, înfăţişând viaţa din campus.

*

Tendinţele manifestate în ultimii ani pe piaţa muncii sunt destul de clare. Angajatorii, şi nu numai cei de top, îşi doresc noi angajaţi tineri, dar cu experienţă la nivel multi-skills, adică să ştie să facă bine mai multe lucruri, să fie adaptabili şi elastici în gândire, să aibă deja un portofoliu, să fi făcut internship-uri sau practică, lucruri pentru care, din nenorocire, nicio universitate nu îi pregăteşte aşa cum se cuvine. Deci nu diploma în sine, nu titlurile academice, ci cât de bine faci faţă provocărilor mediului concurenţial! Companiile nu au nici timp, nici bani de risipit. Totul depinde de cât de spontan şi descurcăreţ este absolventul, de charisma sa, ori asta nu se învaţă la şcoală. Ce poate face şcoala este să-ţi explice cum să faci să crească în tine dorinţa de a învăţa, de a face practică, de a fi din ce în ce mai bun şi adaptabil. A şti (eventual) multă carte nu înseamnă neapărat că vei fi apt pentru viaţa reală, iar asta este, în mare parte, vina sistemului de învăţământ.
Tranziţia de la starea de absolvent la cea de angajat este, conform aceluiaşi studiu, mult mai lină în cazul absolvenţilor instituţiilor de învăţământ superior private. Cei mai mulţi dintre aceştia au deja un loc de muncă încă din timpul studenţiei (unii chiar dinaintea acesteia), sunt învăţaţi cu gestionarea situaţiilor concurenţiale şi au deja experienţă practică, ceea ce generează o rată mai mare de angajare, mai ales în mediul privat, dar şi, în mai mică măsură, în entităţi economice statale. Peste 68% dintre absolvenţii universităţilor private la nivel european îşi găsesc, conform studiului, uşor sau foarte uşor un loc de muncă după primirea diplomei. Ei sunt preferaţi de angajator din motive în primul rând legate de costul cu resursa umană: aceşti absolvenţi vor avea nevoie de mai puţine traininguri şi specializări, dar şi de o perioadă de adaptare mult mai scurtă.

*

Aşa cum ne-am obişnuit, în ţara noastră lucrurile stau un pic altfel. Studiul invocat în acest articol nu oferă date pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene în parte, ci face o medie a cifrelor obţinute, însă evoluţia datelor la nivel naţional nu arată foarte bine.
Universităţile de stat din România toacă an de an subvenţii uriaşe, deşi nu reuşesc să îşi adapteze programa şi cele mai multe dintre specializări la viaţa economică reală. Universităţile private, pe de altă parte, sunt supuse unei continue presiuni mediatice, ceea ce generează o nesănătoasă stare de neîncredere, chiar dacă datele statistice arată altceva. Absolvenţii instituţiilor de învăţământ privat din România beneficiază de un mediu concurenţial de care se „lovesc” încă din prima zi de şcoală. Universitatea privată în sine îşi desfăşoară activitatea în concurenţă cu alte instituţii similare şi este obligată să ţină pasul, dar şi să asigure un grad ridicat de absorbţie a absolvenţilor săi în economia reală. Nici nu se poate altfel: cine s-ar mai înscrie să urmeze cursurile unei universităţi dacă piaţa de muncă i-ar respinge constant absolvenţii? Prioritatea acestui sistem de învăţământ este tocmai dezvoltarea spiritului antreprenorial prin practică constantă în societăţi comerciale interesate în angajarea de personal calificat. Teoria, ca teoria, dar practica ne omoară este o zicere de neconceput într-o instituţie privată, fie ea de învăţământ sau o societate comercială care se autofinanţează şi mai trebuie, obligatoriu, să producă şi profit, singurul motiv pentru care, într-o economie reală, o entitate ar trebui să existe.
Chiar dacă, iniţial, un absolvent de învăţământ superior privat va accepta un loc de muncă pentru care este supracalificat, important este că el va avea un job, dar şi perspectiva avansării rapide pe treptele unei profesii pe care singur şi-a ales-o, nefiind o piatră de moară atârnată de sacul cam gol al serviciilor de asistenţă socială autohtone. Acest angajat va creşte frumos într-o organizaţie economică, iar, peste un timp, va putea trece la o nouă etapă, aceea de a deveni el însuşi antreprenor, pentru că are „sămânţa” acestei tentaţii deja încolţită, încă de când îşi lua cuminte notiţe în amfiteatru.

*

Important de reţinut din amplul studiu realizat de Comisia Europeană este interesul comun al statelor Uniunii de a creiona împreună o strategie vitală pentru viitorul economic al acestei organizaţii într-o lume sfâşiată de profunde crize sistemice. Competitivitatea economiei europene, ca forţă mondială, stă şi în modul de gestionare eficientă a sistemului de învăţământ, în adaptarea acestuia la provocările viitorului. Pentru a rămâne în cărţi, statele europene trebuie să treacă de la „peticul de hârtie” inutil şi costisitor obţinut, la strategia concordanţei depline între acesta şi competenţele reale, adaptabilitatea şi competitivitatea deţinătorului. (Dragoş CIOCĂZAN)