Libertatea cuvântului

Şi, de fapt, libertatea de a fi. Cu precădere, membrilor familiei, prietenilor, colegilor, celor pe care îi preţuim ne permitem să le atragem atenţia atunci când credem că greşesc. Pentru că ni-i dorim mai buni, mai sănătoşi, mai fericiţi. Şi de la ei acceptăm orice observaţie. Ceilalţi, care nu intră în sfera vieţii noastre, care sunt departe de ceea ce considerăm noi că este benefic, au probabil şi ei cercul din care aşteaptă critici, sfaturi. Nu înseamnă că nu putem să convieţuim, să ne salutăm, să ne zâmbim, nu înseamnă că nu ne vom putea întâlni într-o împrejurare de viaţă. De aceea ne dăm silinţa să „lăsăm loc de bună ziua” în orice situaţie, străduindu-ne să ne înfrânăm nervii, să folosim un ton şi un limbaj civilizat, să ne asumăm, cu responsabilitate, ceea ce afirmăm, să nu dăm vina pe trecut, prezent şi viitor, să evităm „dubla măsură”. Cuvintele pe care le folosim sunt, până la urmă, cartea noastră de vizită. Şi tonul. Tonul, se ştie, „face muzica”.
Societatea românească este divizată. Până la un punct este normal. Până la punctul care se numeşte „interes naţional”. În acest punct, toţi ar trebui să fim uniţi. La această bornă nu se mai poate să gândim că „dacă sunt incapabili, dacă fură ai noştri nu se pune. Doar ceilalţi sunt hoţi, mincinoşi incapabili”.
Probabil, anul acesta vom fi chemaţi la vot. Cum vom alege?! Pe ce criterii? Dacă opţiunea va fi pe vorbe, pe cine înjură mai inspirat, pe simpatii, pe „să moară” ai lor, vom avea noi ani de prilej de înjurături, bârfe, nemulţumiri, de bătut pasul pe loc în final. Personal, cred că nu trebuie să alegem sigle, nici declarate orientări politice, ci oameni, profesionişti, cinstiţi, buni gospodari, buni ascultători şi buni comunicatori, modeşti, patrioţi. Ştiu, sunt desuetă. La noi, nu mai e la modă patriotismul. Dar este la toţi ceilalţi care, cu toate neajunsurile, căci nu există societate perfectă, avansează în interesul cetăţenilor şi patriei lor.
Poate scăpăm de revanşe. Trebuie să existe un moment zero de la care să începem să construim. E greu, pentru că ne-am obişnuit în ultimele trei decenii să adăugăm metehne, defecte la cele ale trecutelor decenii cenuşii sau chiar negre. Să renunţăm la omul multilateral dezvoltat, care se pricepe la toate şi la nimic! Poate ne vom asuma, fiecare, în parte, responsabilitatea profesiei noastre şi ne vom respecta nu pentru ce este aceasta, ci pentru cum o duce fiecare la îndeplinire. Să aplicăm „judecata între egali”, între competenţe. Să acordăm circumstanţe agravante sau atenuante doar pe bază de probe, nu pe simpatii. Să folosim „libertatea cuvântului” pentru a comunica, explica, pentru a ne înţelege, nu pentru a ne înjura şi a stârni confuzie. Să alegem pentru binele colectiv.
Până la urmă, libertatea cuvântului nu este altceva decât libertatea de a fi. De a fi oameni! (Mioara Vergu-Iordache)