La „împinge tava”

Cantină cu aer de restaurant, bufet cu fiţe de fast-food sau, pur şi simplu, o masă caldă oferită, la preţ accesibil, celor în trecere prin oraş şi salariaţilor prea ocupaţi ca să arunce în oală ceva de mâncare, restaurantul cu autoservire a intrat în firescul capitalei începând cu finalul anilor ‘60. Urmaş al străbunicului său, barul automat, apărut în anii ’20, odată cu blockhausurile şi elegantele clădiri de birouri din zona centrală, acest mod rapid şi ieftin de a face alimentaţie publică va fi repede botezat de bucureştenii gata oricând să ia în răspăr orice noutate la împinge tava.

Şi chiar despre asta este vorba: intri pe fugă, cu ochii pe ceas, şi arunci priviri grăbite către farfuriile şi castroanele care aşteaptă aliniate cuminţi, aburind sub becurile uriaşe care ţin mâncarea caldă, apoi înşfaci o tavă şi o împingi, aşezând pe ea tot ce-ţi pofteşte pântecul, până la casă. Şi astfel ai rezolvat eterna problemă a „unei mese calde pe zi”.

De la primul local de acest tip deschis lângă Gara de Nord, până la faimoasele Rapid, Dorobanţi şi Katanga, şi, mai târziu, la elegantul Self-Service, aflat la subsolul nu mai puţin cosmopolitului Intercontinental, toate aceste locuri de servire a mesei au scris istorie. Cine le-a trecut pragul, ca turist, student, gospodină leneşă sau burlac, nu va uita niciodată mirosul apetisant al ardeilor umpluţi, ciorbei de burtă sau văcuţă, iahniei de fasole, sarmalelor sau tocanei cu „gust de cazan”.

În ultimii ani, acest tip de local pare să dispară din peisajul bucureştean, sufocat de avalanşa de francize fast-food, care, cu toate că se ascund în spatele unor vitrine şi sloganuri sclipitoare, au ceva artificial, nepotrivit locului şi felului de a fi al Bucureştilor. Dar cum mărinimia, orgoliul şi deschiderea locuitorilor de pe malul Dâmboviţei sunt greu de controlat, cu siguranţă, toate acestea vor icni de sub praful istoriei, care, oricât de nemilos, nu poate ascunde pasiunea pentru tradiţii şi dragostea de frumos. (Dragoş CIOCĂZAN)