CENTENARUL NAŞTERII LUI CAROL WOJTYŁA – PAPA IOAN PAUL AL II-LEA
Data:
27 mai 2020
Aici am trecut pragul Speranței!
La propunerea făcută de Seimul Polonez la sfârşitul anului 2019, întreaga creştinătate marchează, în 2020, Centenarul naşterii lui Karol Wojtyła –
Papa Ioan Paul al II-lea – 18 mai 1920.
(Continuare din numărul 910)
dr. Nicolae MAREȘ
CONTRIBUȚII WOJTYLIENE LA VATICAN II sau Pentru reînnoirea Bisericii Universale (IV)
Dialogul mântuirii fără anathema sit
Se poate spune că, la peste un pătrar de veac de când devenise slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu, aprecierea Suveranului Pontif despre Conciliul Vatican II, eveniment important pentru universul catolic, şi despre manifestarea Bisericii Universale în lumea contemporană şi-a găsit cea mai fericită formulare:
„Era nevoie de acest Conciliu, nu atât ca să ne opunem unei anumite erezii, cum se întâmpla în primele secole, cât ca să demarăm un soi de proces bipolar: pe de o parte, ieşirea creştinismului din dezbinările acumulate de-a lungul întregului mileniu care se apropie de sfârşit, pe de alta, reluarea, pe cât posibil în comun, a misiunii evanghelice în pragul celui de-al treilea mileniu”.
„Sub acest aspect, Conciliul Vatican II se distinge de conciliile precedente prin stilul său particular. Nu a fost un stil defensiv. Niciodată în documentele conciliare nu se întâlneşte formula de condamnare anathema sit (să fie anatemizat, să fie excomunicat). A fost un stil ecumenic, caracterizat printr-o deschidere către dialog, calificat de către Papa Paul al VI-lea ca „dialog al mântuirii“.
Un astfel de dialog nu trebuie să se limiteze doar la mediul creştin, ci era de aşteptat să se deschidă şi către religiile necreştine şi să ajungă la întreaga lume a culturii şi a civilizaţiei, inclusiv la lumea necredincioşilor. Adevărul, de fapt, nu acceptă nicio limită. El este pentru toţi şi pentru fiecare. şi dacă acest adevăr este realizat în dragoste
(Ef 4, 15), atunci el devine încă şi mai universalist. Ei bine, tocmai acesta a fost stilul Conciliului Vatican II, spiritul în care acesta s-a derulat.
Acest stil şi acest spirit vor constitui şi în viitor adevărul esenţial despre Conciliu, iar nu controversele dintre „progresişti“ şi „conservatori“ – controverse politice, şi nu religioase – la care au vrut unii să reducă evenimentul conciliar. Din acest motiv, Conciliul Vatican II va continua multă vreme să fie o provocare pentru toate Bisericile şi un program pentru fiecare dintre noi.
În deceniile scurse de la încheierea Conciliului Vatican II, am putut releva măsura în care provocarea şi programul acestuia au fost bine primite sub diferite aspecte şi în varii domenii. Constatarea este valabilă, în primul rând, în cazul sinoadelor postconciliare, atât sinoadele generale ale episcopilor din întreaga lume convocate de către Papă, cât şi cele ale diocezelor sau provinciilor ecleziastice. ştiu din experienţă cât de mult corespunde această metodă sinodală aşteptărilor diferitelor medii şi ce roade poate da ea. şi mă gândesc la sinoadele diocezane, care, aproape spontan, s-au scuturat de vechiul conformism clerical şi au devenit o modalitate de a exprima responsabilitatea faţă de Biserică. Responsabilitatea comunitară faţă de Biserică, pe care laicii o simt azi în mod deosebit, este cu siguranţă o sursă de înnoire. Ea modelează chipul Bisericii pentru noile generaţii, în perspectiva celui de-al treilea mileniu.
Cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la încheierea Conciliului, în 1985, a fost convocat Sinodul extraordinar al episcopilor. În timpul acelui sinod s-a luat iniţiativa redactării Catehismului Bisericii Catolice. Unii teologi, iar uneori chiar comunităţi întregi, susţineau teza potrivit căreia nu ar mai fi nevoie de un catehism, această formă de transmitere a credinţei fiind depăşită şi, ca atare, inutilă. Se făcea, de asemenea, auzită opinia că elaborarea unui catehism al Bisericii Universale ar fi irealizabilă. Erau aceleaşi medii, care, la vremea respectivă, apreciaseră ca inutil şi inoportun noul Cod de drept canonic, anunţat încă de Ioan al XXIII-lea. Dimpotrivă, glasul episcopilor întruniţi în Sinod evidenţia o cu totul altă părere: noul Cod a fost o iniţiativă judicioasă care venea în întâmpinarea unei necesităţi a Bisericii.
„Indispensabil era şi catehismul, pentru ca toată bogăţia magisteriului Bisericii, după Conciliul Vatican II, să poată beneficia de o nouă sinteză şi oarecum de o nouă orientare. Fără catehismul Bisericii Universale nu s-ar fi putut ajunge la aşa ceva. Diferitele comunităţi urmau apoi, pe baza acelui text al magisteriului, să-şi creeze propriile lor catehisme în funcţie de necesităţile locale. Într-un timp relativ scurt, marea sinteză a fost realizată. La această întreprindere a luat parte cu adevărat întreaga Biserică. Merite deosebite în această privinţă a avut cardinalul Joseph Ratzinger, Prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei” – urmaşul Papei Wojtyła în scaunul pontifical.
Catehismul, publicat în 1992, a devenit un bestseller pe piaţa mondială a cărţii, confirmând astfel cât de mult este cerut acest gen de literatură care, la prima vedere, ar putea părea nepopular.
„Și interesul pentru catehism nu slăbeşte. Ne găsim, aşadar, în faţa unei noi realităţi. Lumea, obosită de ideologii, se deschide adevărului. A venit vremea ca strălucirea acestui adevăr evanghelic să înceapă iarăşi a lumina tenebrele existenţei omeneşti. Chiar dacă este greu să ne pronunţăm încă de pe acum, este evident că, pe baza a tot ceea ce s-a făcut şi continuă să se facă, acest Conciliu nu va rămâne literă moartă“ (IP II PS, pp. 199–201).
„Era nevoie de acest Conciliu, nu atât ca să ne opunem unei anumite erezii, cum se întâmpla în primele secole, cât ca să demarăm un soi de proces bipolar: pe de o parte, ieşirea creştinismului din dezbinările acumulate de-a lungul întregului mileniu care se apropie de sfârşit, pe de alta, reluarea, pe cât posibil în comun, a misiunii evanghelice în pragul celui de-al treilea mileniu”.
„Sub acest aspect, Conciliul Vatican II se distinge de conciliile precedente prin stilul său particular. Nu a fost un stil defensiv. Niciodată în documentele conciliare nu se întâlneşte formula de condamnare anathema sit (să fie anatemizat, să fie excomunicat). A fost un stil ecumenic, caracterizat printr-o deschidere către dialog, calificat de către Papa Paul al VI-lea ca „dialog al mântuirii“.
Un astfel de dialog nu trebuie să se limiteze doar la mediul creştin, ci era de aşteptat să se deschidă şi către religiile necreştine şi să ajungă la întreaga lume a culturii şi a civilizaţiei, inclusiv la lumea necredincioşilor. Adevărul, de fapt, nu acceptă nicio limită. El este pentru toţi şi pentru fiecare. şi dacă acest adevăr este realizat în dragoste
(Ef 4, 15), atunci el devine încă şi mai universalist. Ei bine, tocmai acesta a fost stilul Conciliului Vatican II, spiritul în care acesta s-a derulat.
Acest stil şi acest spirit vor constitui şi în viitor adevărul esenţial despre Conciliu, iar nu controversele dintre „progresişti“ şi „conservatori“ – controverse politice, şi nu religioase – la care au vrut unii să reducă evenimentul conciliar. Din acest motiv, Conciliul Vatican II va continua multă vreme să fie o provocare pentru toate Bisericile şi un program pentru fiecare dintre noi.
În deceniile scurse de la încheierea Conciliului Vatican II, am putut releva măsura în care provocarea şi programul acestuia au fost bine primite sub diferite aspecte şi în varii domenii. Constatarea este valabilă, în primul rând, în cazul sinoadelor postconciliare, atât sinoadele generale ale episcopilor din întreaga lume convocate de către Papă, cât şi cele ale diocezelor sau provinciilor ecleziastice. ştiu din experienţă cât de mult corespunde această metodă sinodală aşteptărilor diferitelor medii şi ce roade poate da ea. şi mă gândesc la sinoadele diocezane, care, aproape spontan, s-au scuturat de vechiul conformism clerical şi au devenit o modalitate de a exprima responsabilitatea faţă de Biserică. Responsabilitatea comunitară faţă de Biserică, pe care laicii o simt azi în mod deosebit, este cu siguranţă o sursă de înnoire. Ea modelează chipul Bisericii pentru noile generaţii, în perspectiva celui de-al treilea mileniu.
Cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la încheierea Conciliului, în 1985, a fost convocat Sinodul extraordinar al episcopilor. În timpul acelui sinod s-a luat iniţiativa redactării Catehismului Bisericii Catolice. Unii teologi, iar uneori chiar comunităţi întregi, susţineau teza potrivit căreia nu ar mai fi nevoie de un catehism, această formă de transmitere a credinţei fiind depăşită şi, ca atare, inutilă. Se făcea, de asemenea, auzită opinia că elaborarea unui catehism al Bisericii Universale ar fi irealizabilă. Erau aceleaşi medii, care, la vremea respectivă, apreciaseră ca inutil şi inoportun noul Cod de drept canonic, anunţat încă de Ioan al XXIII-lea. Dimpotrivă, glasul episcopilor întruniţi în Sinod evidenţia o cu totul altă părere: noul Cod a fost o iniţiativă judicioasă care venea în întâmpinarea unei necesităţi a Bisericii.
„Indispensabil era şi catehismul, pentru ca toată bogăţia magisteriului Bisericii, după Conciliul Vatican II, să poată beneficia de o nouă sinteză şi oarecum de o nouă orientare. Fără catehismul Bisericii Universale nu s-ar fi putut ajunge la aşa ceva. Diferitele comunităţi urmau apoi, pe baza acelui text al magisteriului, să-şi creeze propriile lor catehisme în funcţie de necesităţile locale. Într-un timp relativ scurt, marea sinteză a fost realizată. La această întreprindere a luat parte cu adevărat întreaga Biserică. Merite deosebite în această privinţă a avut cardinalul Joseph Ratzinger, Prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei” – urmaşul Papei Wojtyła în scaunul pontifical.
Catehismul, publicat în 1992, a devenit un bestseller pe piaţa mondială a cărţii, confirmând astfel cât de mult este cerut acest gen de literatură care, la prima vedere, ar putea părea nepopular.
„Și interesul pentru catehism nu slăbeşte. Ne găsim, aşadar, în faţa unei noi realităţi. Lumea, obosită de ideologii, se deschide adevărului. A venit vremea ca strălucirea acestui adevăr evanghelic să înceapă iarăşi a lumina tenebrele existenţei omeneşti. Chiar dacă este greu să ne pronunţăm încă de pe acum, este evident că, pe baza a tot ceea ce s-a făcut şi continuă să se facă, acest Conciliu nu va rămâne literă moartă“ (IP II PS, pp. 199–201).
Concluzii după 40 de ani
În octombrie 2002, deci după trecerea pragului speranţei, când s-au împlinit 40 de ani de la deschiderea lucrărilor Conciliului, omenirea aflându-se în cel de-al treilea mileniu, n-au lipsit criticile şi speculaţiile cu privire la acest eveniment. Au fost reproşuri cum că reformele n-au fost şi mai îndrăzneţe sau că s-ar fi mers prea departe cu înnoirile, aceasta fiind „opera Anticristului“, care doreşte să distrugă Biserica.
Personal nu doresc să consemnez în această lucrare de referinţă decât ceea ce o mare autoritate în vaticanologie a remarcat, îl am în vedere pe Gian Franco Svidercoschi, fostul director adjunct al cotidianului oficial al Vaticanului, L’Osservatore Romano, autorul cunoscutei lucrări Un conciliu care continuă. El a respins perfect documentat criticile venite din stânga şi din dreapta, menţionând că „revoluţia începută de acest Conciliu nu a fost încă încheiată“.
Decizia cea mai revoluţionară în opinia lui este cea adoptată de Conciliu privind recunoaşterea libertăţii religioase, idee respinsă anterior de Biserica Catolică, care s-a considerat, timp de un mileniu, unicul depozitar al adevărului.
Se ştie, de asemenea, că numai datorită hotărârilor Conciliului Vatican II, Papa Ioan Paul al II-lea a putut să deschidă pentru prima dată după 2000 de ani uşa unei sinagogi şi pentru prima dată după 1400 de ani uşa unei moschei.
„Catolicii contemporani, prin Conciliul Vatican II, au trăit experienţa bulversantă şi chiar şocantă pentru unii de a vedea dispărând limba latină din slujba religioasă şi de a-i vedea pe preoţi întorcându-se spre ei, după ce secole întregi stătuseră mai mult cu faţa spre altar“ – relevă Gian Franco Svidercoschi.
Iată cum, în acest proces de renaştere a Bisericii Universale, în lumea noastră cea „obosită de ideologii“ s-a impus figura de mare prestanţă şi deosebit de luminoasă a lui Karol Wojtyła, contribuţia substanţială adusă de acesta la două dintre cele mai semnificative documente: Declaraţia privind libertatea religioasă (Dignitatis Humanae) şi Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană (Gaudium et Spes). A participat de asemenea la Sinodul Episcopilor. Între 14 septembrie şi 8 decembrie 1965 a luat parte la încheierea solemnă a lucrărilor Conciliului Vatican II.
Aveam un reazim în vorbele mai ieri zise
În octombrie 2002, deci după trecerea pragului speranţei, când s-au împlinit 40 de ani de la deschiderea lucrărilor Conciliului, omenirea aflându-se în cel de-al treilea mileniu, n-au lipsit criticile şi speculaţiile cu privire la acest eveniment. Au fost reproşuri cum că reformele n-au fost şi mai îndrăzneţe sau că s-ar fi mers prea departe cu înnoirile, aceasta fiind „opera Anticristului“, care doreşte să distrugă Biserica.
Personal nu doresc să consemnez în această lucrare de referinţă decât ceea ce o mare autoritate în vaticanologie a remarcat, îl am în vedere pe Gian Franco Svidercoschi, fostul director adjunct al cotidianului oficial al Vaticanului, L’Osservatore Romano, autorul cunoscutei lucrări Un conciliu care continuă. El a respins perfect documentat criticile venite din stânga şi din dreapta, menţionând că „revoluţia începută de acest Conciliu nu a fost încă încheiată“.
Decizia cea mai revoluţionară în opinia lui este cea adoptată de Conciliu privind recunoaşterea libertăţii religioase, idee respinsă anterior de Biserica Catolică, care s-a considerat, timp de un mileniu, unicul depozitar al adevărului.
Se ştie, de asemenea, că numai datorită hotărârilor Conciliului Vatican II, Papa Ioan Paul al II-lea a putut să deschidă pentru prima dată după 2000 de ani uşa unei sinagogi şi pentru prima dată după 1400 de ani uşa unei moschei.
„Catolicii contemporani, prin Conciliul Vatican II, au trăit experienţa bulversantă şi chiar şocantă pentru unii de a vedea dispărând limba latină din slujba religioasă şi de a-i vedea pe preoţi întorcându-se spre ei, după ce secole întregi stătuseră mai mult cu faţa spre altar“ – relevă Gian Franco Svidercoschi.
Iată cum, în acest proces de renaştere a Bisericii Universale, în lumea noastră cea „obosită de ideologii“ s-a impus figura de mare prestanţă şi deosebit de luminoasă a lui Karol Wojtyła, contribuţia substanţială adusă de acesta la două dintre cele mai semnificative documente: Declaraţia privind libertatea religioasă (Dignitatis Humanae) şi Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană (Gaudium et Spes). A participat de asemenea la Sinodul Episcopilor. Între 14 septembrie şi 8 decembrie 1965 a luat parte la încheierea solemnă a lucrărilor Conciliului Vatican II.
Aveam un reazim în vorbele mai ieri zise
cu-un mare fior rostite
crezând că nimic n-o să le preschimbe…
(Karol Wojtyła, Poeme, p. 133)
(Karol Wojtyła, Poeme, p. 133)
(Dr. Nicolae MAREȘ)
Numărul 808
