Despre bucuriile simple sau pentru ce ne zbatem atât?!

Pe treapta  mea  din scara vieţii!    

Deşi până acum am fost învăţaţi să privim tot mai în sus şi să dorim să ajungem la mai bine şi la mai mult, criza de Corona ne-a adus cu picioarele pe pământ şi ne-a „explicat” faptul că se poate trăi şi mai pur, dar şi mai simplu. Când una dintre absolventele de la Facultatea de Teatru a Universităţii Spiru Haret a venit la mine rugându-mă să vorbesc cu părinţii pentru a-i convinge să o lase să fie profesoară în satul bunicilor ei, mi s-a părut ciudat… Dar am susţinut-o, văzându-i sclipirea din ochi ce venea din inimă. Părinţii erau contrariaţi. Ei şi-au dorit oraşul. Au făcut sacrificii să ajungă aici. şi totuşi, absolventa noastră, pe care o vedeam cu toţii actriţă, a ajuns profesoară în satul bunicilor, reîntorcându-se la ţară… Acum am  reîntâlnit-o pe facebook. Este căsătorită, are o minune de copil, o minunată grădină de flori şi o mulţime de elevi. Este fericită! Este pe treapta ei din scara vieţii! Și astfel mi-am amintit de o povestioară interesantă. Este despre bucuriile simple ale vieţii. Este despre un grup de tineri studenţi americani care au petrecut o seară minunată într-un minuscul sat de pescari din Mexic. Unul dintre studenţi, mai pragmatic, a început să studieze modul în care trăiau acei oameni fericiţi: dimineaţa se sculau, se urcau în bărci şi pescuiau, apoi veneau la ţărm şi mâncau, se relaxau, dansau şi cântau şi se bucurau de familie şi prieteni, până se lăsa noaptea ce îşi cerea obolul de odihnă. Curiosul student i-a complimentat pe pescari pentru calitatea produselor şi i-a întrebat cât timp le ia să prindă acei peşti.
– Nu foarte mult timp! au răspuns pescarii la unison.
– Dar de ce n-aţi mai stat, ca să prindeţi mai mult peşte?
Pescarii i-au răspuns că micile cantităţi pe care le prind sunt suficiente pentru nevoile lor şi ale familiilor lor.
– Și ce faceţi în restul timpului? a întrebat studentul.
– Dormim până târziu, pescuim puţin, ne jucăm cu copiii şi ne facem siesta împreună cu soţiile noastre. Mai târziu, pe seară, mergem în sat, unde ne întâlnim cu prietenii, bem puţin, cântăm la chitară câteva cântece şi tot aşa…. Avem o viaţă destul de plină.
Studentul i-a întrerupt.
– Staţi puţin! Eu sunt student la Harvard şi o să obţin o diplomă în economie şi pot să vă ajut! Dar ca să vă ajut trebuie să pescuiţi mai mult timp în fiecare zi. În felul acesta, o să puteţi vinde peştele pe care îl prindeţi în plus. Cu veniturile suplimentare, veţi putea cumpăra o barcă pentru pescuit mai mare.
– Și după asta? au întrebat pescarii.
– Cu banii suplimentari pe care-i va aduce barca, veţi putea cumpăra o a doua, apoi o a treia barcă şi tot aşa, până când veţi avea o întreagă flotă. În loc să vindeţi peştele unui intermediar, veţi putea negocia direct cu marile fabrici de procesare, poate chiar să vă construiţi propria fabrică aici. Atunci veţi putea părăsi sătucul ăsta micuţ şi să vă mutaţi în Mexico City, Los Angeles, sau poate chiar la New York! Acolo puteţi avea birourile. De acolo vă veţi putea conduce noua întreprindere prosperă.
– Și cam cât timp ne-ar lua asta? au întrebat pescarii.
– Dacă munciţi constant, douăzeci, poate chiar douăzeci şi cinci de ani! a replicat studentul.
– Și după asta?
– După asta? Ei bine, dragi prieteni, ăsta-i momentul când devine cu adevărat interesant ce vă propun! a răspuns zâmbind larg studentul.  Când afacerea voastră va deveni cu adevărat uriaşă, veţi putea să începeţi să vindeţi şi să cumpăraţi active şi să faceţi milioane de dolari!
– Milioane? Serios? şi după asta? au întrebat pescarii.
– După asta, veţi putea să vă retrageţi din afaceri, să trăiţi într-un sătuc liniştit şi retras pe malul mării, să dormiţi târziu, să vă jucaţi cu copiii voştri, să vă faceţi siesta cu soţiile şi să vă petreceţi serile împreună cu prietenii, distrându-vă cum vreţi voi.
– Domnule, dar asta este exact ce facem noi acum. Care ar fi rostul să irosim douăzeci şi cinci de ani din viaţă? au întrebat mexicanii…
Iar studentul a rămas pe gânduri…
Câteodată, luaţi de valul sfaturilor legate de progres şi evoluţie, pe care le vedem existând doar pe o scară evolutivă ce urcă şi tot urcă, uităm că din când în când este bine să ne oprim din alertata noastră goană zilnică şi să privim în jur. Poate nici nu avem nevoie de toată această scară, care nu se opreşte niciodată. Poate locul nostru este pe o singură treaptă. Treapta noastră! Aici putem planta flori şi  ne putem odihni şi bucura de ele. Să ne uităm la păsări şi co-paci, la oameni şi pisicuţe şi să vedem că acestea trăiesc şi simplu. Sau pur şi simplu… Trăiesc.  (George V. GRIGORE)