CENTENARUL NAŞTERII LUI CAROL WOJTYŁA – PAPA IOAN PAUL AL II-LEA

La propunerea făcută de Seimul Polonez la sfârşitul anului 2019, întreaga creştinătate marchează, în 2020, Centenarul naşterii lui Karol Wojtyła – Papa Ioan Paul al II-lea – 18 mai 1920.

CONTRIBUTII WOJTYLIENE LA VATICAN II  sau Pentru reînnoirea Bisericii Universale (II)

(Continuare din numărul 909)

Excursia părinţilor conciliari îl determină pe Papa Paul al VI-lea să efectueze şi el o vizită istorică pe Pământurile Sfinte, în timpul căreia îl va îmbrăţişa pe patriarhul Bisericii Răsăritene, Atenagoras. Decretul despre ecumenism, Unitatis Redintegratio, pe care îl va semna la 21 noiembrie 1964, se cuvenea să aibă la baza lui şi un asemenea demers concret. Ceva intra parcă în normalitate. Biserica Catolică însăşi a conştientizat cu prilejul Conciliului mai mult decât oricând nevoia de refacere a unităţii dintre toţi creştinii. Se făceau, atunci, primii paşi în interesul general pentru unire, după cum se consemna şi în documentul amintit mai sus:
„Preocuparea pentru unire priveşte întreaga Biserică, atât pe credincioşi, cât şi pe Păstori, şi îl solicită pe fiecare după puterile lui, în viaţa creştină de fiecare zi, precum şi în cercetările teologice şi istorice. Această preocupare manifestă deja într-un fel legătura frăţească dintre toţi creştinii şi duce la unitatea deplină şi perfectă, după buna voire a lui Dumnezeu“ (CEV II, p. 123).
Conciliul Ecumenic Vatican II, acest document fundamental pentru reconcilierea creştină, menţionează în continuare: „Trebuie să cunoaştem sufletul fraţilor despărţiţi. În acest scop este necesar studiul, care trebuie evaluat după adevăr şi bunăvoinţă. Catolicii cu pregătire corespunzătoare trebuie să dobândească o cunoaştere mai bună a doctrinei şi a istoriei, a vieţii spirituale şi liturgice, a psihologiei religioase şi a culturii proprii fraţilor despărţiţi. Pentru a obţine acest rezultat, sunt de mare folos întrunirile cu participarea ambelor părţi, mai ales pentru a discuta probleme teologice, şi în care toţi să se comporte de la egal la egal, cu condiţia ca aceia care participă, sub supravegherea episcopilor, să fie cu adevărat competenţi. Dintr-un astfel de dialog va apărea mai limpede şi adevărata situaţie a Bisericii Catolice. Pe această cale va fi cunoscută mai bine gândirea fraţilor despărţiţi, iar credinţa noastră le va fi prezentată într-un mod mai adecvat“ (ibidem, p. 125).
Am ţinut să relev aici care au fost pietrele unghiulare puse la temelia mişcării ecumenice, care se edifică tot mai viguros în ultimele decenii ale secolului XX, şi pe care Papa Ioan Paul al II-lea le va purta pe umerii săi, tot mai firavi din punct de vedere biologic, în multe capitale ortodoxe, începând cu capitala României, în mai 1999. Are de asemenea şi puterea morală ca, în timpul vizitei efectuate în anul 2000, în Grecia, să ceară iertare pentru nedreptăţile suferite de ortodocşi din partea catolicilor, când în timpul celei de-a patra cruciade din 1204 au atacat şi jefuit capitala Bizanţului, Constantinopolul.
„Unele amintiri sunt foarte dureroase, anumite evenimente ale trecutului îndepărtat au lăsat răni adânci în minte şi în inima oamenilor până în zilele noastre… Este tragic că asediatorii plecaţi să asigure liberul acces al creştinilor în ţara Sfântă s-au întors împotriva propriilor fraţi de credinţă. Faptul că ei erau creştini latini îi mâhneşte profund pe catolici.“
Din înaltul scaun, Papa Ioan Paul al II-lea nu va pregeta şi va dovedi în activitatea de zi cu zi – aşa cum uşor se poate constata – o mare deschidere pentru realizarea tuturor dezideratelor documentului Unitatis Redintegratio. Au fost instituţionalizate întâlnirile dintre catolici şi ortodocşi, la nivel de episcopi, pentru a dezbate ceea ce îi leagă pe creştini. Vaticanul a dat, de asemenea, numeroase semnale privind intenţia Suveranului Pontif de a se întâlni cu Întâistătători din statele ortodoxe. S-a acţionat mult pe linia Vatican – Moscova, dar şi pe linia Vatican – Bucureşti, pentru a se rea-liza vizita Suveranului Pontif în Rusia şi în România.
Personal, m-am convins că exista un climat nou în direcţia respectivă, aceasta atât în audienţa avută la Sfântul Părinte, în februarie 1993, precum şi în convorbirea şi corespondenţa purtată cu secretarul său personal, monseniorul Stanisław Dziwisz, actualmente Cardinalul Cracoviei.
Am comunicat la vremea respectivă autorităţilor româneşti de stat şi bisericeşti despre această voinţă. Aş putea măr-turisi că acestea s-au mişcat greu, în ciuda faptului că intelec-tual realizau cât de importantă era o asemenea vizită. Dar – până la realizarea ideii (1992-1999) – a curs destul de multă apă pe Dâmboviţa noastră tulbure şi lipsită de vigoare.
Astăzi – după ce a  trecut suficient de mult timp de atunci – putem afirma cu tărie că dialogul interconfesional stabilit la 7 mai 1999 a fost extrem de   benefic pentru ţara noastră pe toate planurile, Pontiful a ajutat România pentru a-şi recâştiga o imagine mai  favorabilă  în lume. Ca fost diplomat sunt tot mai îndrituit să afirm că o eventuală prezenţă în ţara noastră a Papei Ioan Paul al II-lea, dacă s-ar fi efectuat ceva mai devreme, în prima parte a deceniului al nouălea, ar fi devenit cu siguranţă un eveniment hotărâtor în progresul societăţii româneşti, şi – în primul rând – se putea ajunge cu un ceas mai devreme la o mai bună şi corectă înţelegere a României pe mapamond (cea considerată de Episcopul Romei punte între  Occident şi Orient – cum a spus-o la Bucureşti Papa), România ar fi devenit mai clar în ochii decidenţilor globali aspiraţiile poporului român, care aspira să intre în NATO şi UE ca factor de pace în această zonă şi în lume. Bucureştii au pierdut timp preţios pentru că liderii români s-au mişcat greu. Cu regret, nici la aproape două decenii de la realizarea vizitei nu se pun în valoare în plan politic şi cultural multe dintre aserţiunile pe care le găsim în predicile Papei rostite în capitala României. Un sondaj printre politicieni de azi ne-ar arăta cât suntem de deficitari în materie. Mulţi au uitat definitiv de ele.
Declaram public, la 9 mai 1999, la Postul de radio ”România actualităţi”, şi ulterior: fie ca această vizită să însemne o piatră unghiulară la temelia unităţii creştine, atât de necesară în mileniul care bate la uşă, precum şi pentru propăşirea noastră pe calea democraţiei şi a prosperităţii, pentru împlinirea a ceea ce Papa ne dorea în zbuciumatul decembrie 1989. şi-a fost să fie aşa! Ceea ce s-a săvârşit, după cum se va vedea în paginile care vor urma, vin să confirme din plin această previziune.
Revenind la prezentarea bogatei sale biografii, pentru cei care se apleacă asupra vieţii sale complexe, înţelegerea corectă şi deplină a acestei mari personalităţi se poate face numai prin cunoaşterea şi sesizarea participării plenare a arhiepiscopului şi mitropolitului cracovian, a cărturarului polonez Karol Wojtyła, recunoscut pentru vederile sale largi, exprimate în timpul dezbaterilor în cadrul Conciliului, în principal a contribuţiilor acestuia la elaborarea documentelor adoptate. Rămân la fel de elocvente şi aprecierile sale mai noi, făcute din perspectiva timpului care a trecut, cu privire la ceea ce a însemnat acest mare eveniment din istoria Bisericii Universale.
Colegul de gimnaziu al Papei, Eugeniusz Mróz, a consemnat într-o revistă poloneză întâlnirea insolită, avută la 26 iunie 1967, când un alt amic de-al lor, Jurek Kugler, care s-a apropiat de proaspătul mitropolit pentru a-l felicita, adresându-i-se cu „Eminenţă“, a primit de la Cardinal următoarea replică:  Jurek, ce-i cu tine, te-ai prostit?…
(Va urma) (Nicolae Mareş)