CENTENARUL NAŞTERII LUI CAROL WOJTYŁA – PAPA IOAN PAUL AL II-LEA

Aici am trecut pragul speranței!

La propunerea făcută de Seimul Polonez la sfârşitul anului 2019, întreaga creştinătate marchează, în 2020, Centenarul naşterii lui Karol Wojtyła – Papa Ioan Paul al II-lea – 18 mai 1920. 

CONTRIBUȚII WOJTYLIENE LA VATICAN II
sau Pentru reînnoirea Bisericii Universale (II)

Continuare din numărul 908

Pentru un model colegial, nu de monarhie ecleziastică
La cea de-a doua sesiune, episcopul cracovian a intervenit cu observaţii, în cadrul discuţiilor privind constituţia dogmatică, despre Biserică, despre ecumenism, despre apostolatul laicilor, dar şi pe tema Bisericii în lumea contemporană, a libertăţii religioase, uneori de câte două ori, prezentând şi numeroase propuneri sau observaţii în scris. La fel se va întâmpla şi la sesiunea din 1964.
În cadrul sesiunii respective, Karol Wojtyła se va pronunţa împotriva modelului „monarhic“ de conducere a autorităţii bisericeşti, subliniind că modelul colegial ar fi indispensabil instituţiei respective, fapt ce dărâma o tradiţie milenară. Tot în timpul celei de-a doua sesiuni, mai exact la 16 octombrie 1963, noul Suveran Pontif, Paul al VI-lea, i-a primit în audienţă pe episcopii polonezi. De remarcat că aceştia au aprins în timpul desfăşurării Congregaţiei Conciliului o lumânare groasă adusă de la Częstochowa, pentru a aminti celor prezenţi că în curând Polonia va sărbători un mileniu de creştinism pe teritoriul ei. Delegaţii au folosit prilejul pentru a-I prezenta Papei dorinţa de a fi beatificate şi canonizate o seamă de figuri ale creştinismului polonez, printre care: Fratele Albert, Maximilian Maria Kolbe, Wincenty Kadłubek, Jan din Dukla, Simon din Lipnica, Władysław din Gielniów, regina Jadwiga, fondatoarea Universităţii Jagiellone din Cracovia, cunoscut fiind că, în 1964, se sărbătoreau 600 de ani de la întemeierea renumitei instituţii, una dintre primele şcoli superioare din Europa, aceea care a dat omenirii atâţia intelectuali de seamă, printre care şi pe Kopernic.
Episcopii polonezi s-au bucurat când au auzit asigurările Papei că Sfântul Scaun va construi la Roma un lăcaş pentru a comemora mileniul creştinării Poloniei. Proiectul s-a realizat ceva mai târziu, la fel cum se va întâmpla şi cu beatificarea şi canonizarea unora dintre sfinţii propuşi, aduşi în lumina altarelor de Papa Wojtyła.
În creaţia poetică a viitorului Suveran Pontif va rămâne, ca o trainică mărturie a prezenţei sale la acest important Conciliu, ciclul Biserica: Păstori şi izvoare, datat decembrie 1962, cu poeme consacrate Bazilicii Sfântului Petru, Hăului etc. Pe zidul acesta nu apasă bolta/ nu apasă nici oamenii vii/ care trăiesc departe/ în încăperile inimilor obosite./ N-apasă nici hăul,/ care înconjoară pământul/ – atâta timp cât omul se naşte/ pentru a se hrăni ca prunc/ la sânul mamei.// (Karol Wojtyła, Poeme, pp. 124–125); Tu eşti Fratele Meu Scump ce-n tine simt/pământul imens/în care râurile se pierd brusc…/ (…)/ Vai, ce bucurie să constaţi,/ că gândurile noastre sunt puse/ /în aceeaşi balanţă,/ strălucind altfel în ochii mei şi-ai tăi,/ dar conţinând aceeaşi substanţă.// (Karol Wojtyła, Poeme, p. 127)
Pavajul din templul uriaş poetul Wojtyła îl asociază cu Sfântul Petru, pe care paşii oamenilor se întâlnesc, Apostolul reprezentând stânca neclintită a credinţei comune: Crucea-i pajiştea;/ Cripta-i sfredelită în stâncă/ Ca să descoperi în jur fiinţa omului.//
Iată cum arată Conciliul, într-o transcriere poetică: Numai în creier se construieşte/ iar când ceva se prăbuşeşte/ ca o clădire ce de oameni e înălţată/ toţi cugetă nu cum să îndrepte faţada/ ci fundamentul în adâncul lui/ căci aceasta contează -/ valul e cel care poartă pe mare barca.// (Karol Wojtyła, Poeme, p. 131)
Ca un reporter situat aproape de eveniment, în Izvoare şi mâini, Karol Wojtyła redă spiritul în care aveau loc dezbaterile conciliare asupra problemelor capitale ale Bisericii şi ale credinţei în plin secol XX: Cu siguranţă mâini invizibile ne susţin/ ca barca cu greu s-o putem urni/ pe calea cea bună/ şi să nu intre în derivă…// Ajunge ca-n izvoare să te afunzi/ ca Mâinile invizibile să le cuprinzi?// (Karol Wojtyła, Poeme, p. 133)
De data aceasta mă pot întreba, cred, ca biograf al Suveranului Pontif, câţi episcopi cardinali din cei 2 500 din toată lumea care au participat la acest insolit Conciliu al contemporaneităţii au lăsat posterităţii trăirile sau impresiile lor transpuse în metafore, câţi au comparat Biserica contemporană – cu o barcă ce trebuie urnită, credinţa – cu mâini invizibile, Scrierile Sfinte – cu izvoarele din care să bem etc. etc.
Împătimitul pelerin Karol Wojtyła va găsi timp, atât pentru a revedea locuri dragi, cunoscute de pe vremea doctoratului, dar şi pentru a descoperi monumente noi, oameni noi. Zeci de participanţi la Conciliu, printre care şi episcopul de Cracovia, vor face pelerinaje la locurile sfinte, în decembrie 1963, la încheierea celei de-a doua sesiuni. Karol Wojtyła va trăi, împreună cu participanţii, istoria naşterii Domnului, viaţa şi faptele sale, străbătând locurile cunoscute din Biblie, ajungând şi pe meleagurile legate de „izvoarele creştinătăţii“, chiar până la Fântâna din Sihar, cea pe care o cunoaştem din Cântul despre străluminările apei: Ce drum drept! Ce bună-i cunoaşterea!/ Iar ochii nici nu i-ai ridicat – cu alţi ochi mi-ai cuvântat,/ din adâncul fântânii – o străluminare s-a proiectat.//(Karol Wojtyła, Poeme, p. 72)
Străluminările nu erau, oare, concluziile la care se ajungea în dezbaterile laborioase ale Conciliului Vatican II? Neîndoielnic, Ierusalimul, pe care Conciliul şi-ar fi dorit să-l vadă proclamat oraş internaţional, deoarece el a fost urbe evreiască, arabă şi un anumit timp creştină, rămâne locul sfânt, cum spunea un confrate, a cărui cupolă e cerul, iar tot pământul e periferia lui, fiind cea mai mare aventură spirituală a omenirii, întrucât, de pe Muntele Golgota a curs sângele Fiului lui Dumnezeu. Karol Wojtyła va vizita acest oraş, cu prilejul Conciliului, pentru prima oară.
În condiţii mult mai dificile, l-a revăzut, în calitate de urmaş al lui Petru, în anul 2000, conştient că: Dacă azi peregrinăm spre acele locuri,/ de unde, cândva, Avraam a plecat,/şi în care Glasul l-a auzit – unde promisiunea/ i s-a îndeplinit, / o facem pentru a păşi pe acel prag – pentru a atinge începuturile Legământului.// (Papa Ioan Paul al II-lea, Triptic roman, p. 32)
Revine astfel Pontiful, prin această meditaţie legată de chemarea episcopală, la Avraam, cel care este părintele întru credinţă al nostru, şi îndeosebi la taina întâlnirii lui cu Hristos Izbăvitorul, care din trup este fiul lui Avraam (Mt 1, 1), dar în acelaşi timp el exista dinainte: sunt mai înainte de a fi fost Avraam. (In 8, 58). Din această întâlnire se răsfrânge lumina pe taina chemării noastre întru credinţă şi, mai înainte de toate, pe curajul şi datoria noastră, necesare pentru a putea răspunde la aceasta.
Papa Ioan Paul al II-lea vede în cele petrecute „o dublă taină“. Mai înainte de toate este taina memoriei despre ceea ce prin dragostea lui Dumnezeu s-a petrecut deja în istoria omenirii. În acelaşi timp, este taina viitorului, iar aceasta înseamnă a speranţei: taina pragului pe care fiecare din noi trebuie să îl treacă prin puterea aceleiaşi chemări, sprijinit de credinţa care nu se retrage în faţa la nimic, căci ştie în cine credem (Tim 1, 12). În această taină se uneşte totul, ceea ce a fost de la început, şi ceea ce va să vină încă. Credinţa, răspunderea şi curajul fiecăruia dintre noi rămân în acest fel înscrise în taina îndeplinirii planului lui Dumnezeu. Acestea se dovedesc necesare pentru ca darul lui Hristos făcut lumii să se poată arăta în toată măreţia lui. Nu numai o asemenea credinţă, care veghează în memoria intangibilei comori a tainelor Dumnezeieşti, ci una care are mereu curajul să deschidă şi să descopere într-un mod nou această comoară în faţa oamenilor, la care Hristos a trimis pe ucenicii săi. şi, nu numai o asemenea răspundere, care se limitează la a păzi ceea ce i s-a încredinţat, dar şi una care are curajul să sporească talanţii.” (Mt 25, 14–30). (Va urma)