Europa şi educaţia, o relaţie îndelungată aflată sub semnul diviziunii iniţiale şi a celei finale

Relaţia pe care Europa dorea să o stabilească cu Educaţia, în abordarea sa iniţială, nu părea a fi simplă, cel puţin sub aspectul colaborării şi împărtăşirii viziunii de bază.

De fapt, într-o primă fază, Europa se gândise să păstreze nealterată suveranitatea Statelor în domeniul educaţiei şi formării, deoarece considera necesar să păstreze tradiţiile naţionale pentru a nu înfricoşa statele-membre, care se temeau de o interferenţă supranaţională în managementul centralizat şi / sau local şi descentralizat, pe lângă autonomia mai mare sau mai mică a sistemului de formare şi instruire. Mă refer la o perioadă mai îndepărtată, foarte diferită de structura actuală a UE, în care totul era încă în curs de dezvoltare: existau entuziasmul de a construi şi dorinţa de a pregăti un viitor mai bun pentru generaţiile viitoare şi mulţi dintre noi erau încă studenţi, iar Euro era o idee, însă nu era încă o realitate.

Între anii 1993 şi 1995 (secolul trecut) Delors şi Cresson au sesizat un fapt important: dacă se doreşte dezvoltarea pieţei globale, trebuie investit în capitalul uman. Este necesar, deci, ca sistemele de formare să devină autonome şi flexibile pe o piaţă în care Şcoala italiană era un sistem puternic centralizat şi bizantin. (Gândiţi-vă la mozaicurile din Ravenna şi aspectul lor hieratic. Aşa eram noi).

Însă cum se face că ne-am dat seama dintr-o dată de importanţa unei Şcoli cu Obiective comune? Europa, nu Uniunea Europeană, ci chiar Europa, traversa o revoluţie epocală. Zidul Berlinului căzuse şi, odată cu acesta, idealurile de referinţă ale celor două Europe: capitalismul şi socialismul se amestecau, Estul şi Vestul se îndreptau convergent către o direcţie unică şi era necesară, pe de o parte, formarea tinerilor viitorului, iar, pe de altă parte, oprirea abandonului şcolar, care devenise galopantă în metropole: era epoca în care tinerii mureau din cauza drogurilor, dezorientaţi, ca şi familia şi întreaga societate, de altfel; epoca în care tinerii din categoriile ei defavorizate nu credeau în posibilitatea unei afirmări în societate. În acest context, au fost identificate cinci obiective:
1. lupta împotriva excluderii, prin promovarea şcolii alternative şi a serviciului voluntar european;
2. aducerea şcolii mai aproape de mediul de afaceri, prin sistemul de practică şi pregătire profesională;
3. încurajarea dobândirii de competenţe multimedia;
4. promovarea cunoaşterii a cel puţin trei limbi comunitare (obiectiv ignorat);
5. situarea pe un plan de egalitate a investiţiilor materiale şi a celor în formare.

Astfel, a început să se vorbească despre unităţi cu valoare didactică, cunoscute în limbajul comun ca ECTS. În Italia deci, Luigi Berlinguer, Tullio De Mauro şi Letizia Moratti au fost nevoiţi să opereze în cadrul unei realităţi augmentate faţă de cea precedentă şi poate eroarea lor a fost aceea de a nu reuşi să explice motivaţiile profunde care au condus la transformarea sistemului de educare şi formare.

În prezent, în urma publicării Raportului Delors, în cazul definirii raporturilor comune cu privire la formare şi educare din perspectiva Recomandărilor Consiliului Europei, politica Uniunii Europene în domeniul formării şi educaţiei îşi propune să sprijine intervenţiile naţionale, începând de la oferirea unei contribuţii intenţionate pentru soluţionarea problemelor comune, cu scopul de a încuraja îmbunătăţirea sistemelor naţionale de educaţie şi formare.

Fiecare ţară din UE poartă responsabilitatea propriului sistem, însă îşi defineşte propriile opţiuni pe baza indicaţiilor şi orientărilor politice comune la nivel european, care vizează abilitarea tuturor cetăţenilor de a-şi realiza pe deplin potenţialul, într-o perspectivă a prosperităţii economice durabile şi a garanţiilor de angajare.

În prezent, „cadrul strategic” de referinţă pentru toate ţările Uniunii Europene se referă la Educaţie şi formare 2020 (ET 2020, cadru strategic pentru cooperarea europeană în domeniul educaţiei şi formării 2009), care a pornit de la progresele înregistrate în cadrul anterior al programului de lucru Educaţie şi formare 2010 (ET 2010).

Prin intermediul cadrului strategic pentru cooperarea europeană în domeniul educaţiei şi formării ET 2020 au fost fixate patru obiective comune ale Uniunii Europene pentru toate sistemele de educaţie şi formare, care trebuie atinse până în 2020:
• aplicarea concretă în viaţa reală a conceptelor de învăţare continuă şi mobilitate;
• îmbunătăţirea calităţii şi eficacităţii instruirii şi formării;
• promovarea echităţii, coeziunii sociale şi a cetăţeniei active;
• încurajarea creativităţii, inovaţiei şi spiritului antreprenorial la toate nivelurile de educaţie şi formare profesională.

Pe baza acestor obiective, la nivel european, au fost stabiliţi şapte parametri de referinţă pentru anul 2020, dintre care, cu titlu exemplificativ, îi menţionăm pe cei referitori la faptul că:
• cel puţin 95% dintre copii ar trebui să frecventeze grădiniţa;
• doar mai puţin de 15% dintre copiii de 15 ani să aibă rezultate insuficiente la lectură, matematică şi ştiinţă;
• doar mai puţin de 10% dintre tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 şi 24 de ani să renunţe la studii sau la formare.

A existat o monitorizare constantă a progreselor realizate în ceea ce priveşte parametrii definiţi de o parte dintre ţări şi de Comisia UE: a fost întocmit periodic un buget, care a devenit obiectul unui raport comun al Consiliului şi Comisiei cu privire la evoluţia lucrărilor, şi pentru a stabili un nou set de sectoare prioritare pentru ciclul următor.

Pe baza concluziilor bilanţului din 2015, Comisia Europeană a identificat şase noi priorităţi pentru perioada 2016-2020, structurate pe anumite „aspecte concrete”.

Sectoarele prioritare se referă la:
• cunoştinţe, abilităţi şi competenţe semnificative, de înaltă calitate, dezvoltate prin învăţarea pe tot parcursul vieţii;
• educaţie incluzivă, egalitate, echitate, nediscriminare şi promovarea competenţelor civice;
• educaţie şi instruire deschisă şi inovatoare, cu utilizarea extensivă a digitalului;
• sprijin consistent pentru toţi operatorii din sectorul educaţiei (profesori, manageri şcolari etc);
• transparenţa şi recunoaşterea competenţelor şi calificărilor pentru a facilita mobilitatea studenţilor şi a angajaţilor;
• investiţii durabile, calitate şi eficienţa sistemelor de educaţie şi formare.

Statele membre trebuie să aleagă, în funcţie de priorităţile naţionale, sectoarele şi problemele la care doresc să contribuie în ceea ce priveşte munca şi colaborarea.

Având în vedere noile probleme economice, sociale şi de sănătate referitoare la scenariul care se va contura în urma pandemiei, este necesar să analizăm un nou umanism.
Europa va putea să dea răspunsuri adecvate şi să se alinieze situaţiei reale care a apărut? Cu siguranţă, timp de multe decenii, organizaţiile naţionale şi internaţionale care se ocupă de politicile şcolare au încercat să ofere sugestii semnificative cu privire la tipul de pregătire necesar în prezent; de fapt, cele 17 obiective ale dezvoltării durabile din Agenda 2030 au fost amintite recent, în special obiectivul 4, care vizează „oferirea de educaţie şi oportunităţi de învăţare de calitate, echitabile şi inclusive pentru toţi”. Prin urmare, toate lucrările începute prin Agenda ONU 2030 vor ajuta şi vor delimita calea de urmat pentru o Europă substanţială în care valoarea capitalului uman în ceea ce priveşte investiţiile în formare continuă va fi cheia pentru o rezoluţie pozitivă a viitorului. (Melina ALLEGRO, Institutul TESEO pentru Formare şi Cercetare la Nivel Înalt)