Cercul de cretă caucazian

Să pornim de la o realitate dureroasă, care nu mai poate fi ascunsă sub preş sau în spatele unor discursuri triumfaliste: analizele comparative referitoare la diferenţele dintre sistemul românesc de învăţământ şi cele din celelalte state europene, date publicităţii în ultimele câteva luni, nu ne sunt favorabile, aşezându-ne la periferia performanţelor educative.

Învăţământul românesc are cu siguranţă avantajele lui, dar şi o mulţime de carenţe care alimentează decalajele, motivul principal fiind, conform specialiştilor, lipsa unui sistem care să asigure învăţarea continuă, promovarea creativităţii şi folosirea intensivă a aptitudinilor fiecărui individ în sensul creşterii bunăstării generale a societăţii. Adică, absolvenţii unei forme de învăţământ din România se pregătesc mai degrabă pentru ei înşişi, pentru binele propriu, decât pentru a deveni, în sens civic, promotori ai progresului comunităţii care i-a format. Cum putem trata această prelungire totalitară în comportamentul unora dintre noi? Îi condamnăm adesea pe tineri că sunt superficiali sau că se gândesc cum să facă să termine mai repede şcoala ca să plece în altă ţară, mai favorabilă dezvoltării personale şi, să recunoaştem, care le asigură o bunăstare materială de neimaginat, încă, în ţara de origine. Astfel păcătuim prin pătrunderea în „cercul de cretă caucazian”, supunând unei judecăţi solomonice nişte oameni pe care nu ne-am ostenit prea mult să-i pregătim pentru viaţă, dar le cerem să convieţuiască în numele binelui colectiv, într-o lume a celor puternici, cam lipsită de etică, în care ei nu se regăsesc.

Pentru mulţi, ideea că universităţile româneşti nu pot şi nu vor putea nici în următorii treizeci de ani să concureze cu universităţile celebre ale lumii este un motiv de agitaţie, de a căuta cu lupa vinovaţii pentru acest lucru. Dar chestiunea este falsă: situaţia unor instituţii autohtone de învăţământ universitar este atât de precară, încât adevărata problemă a acestora este ridicarea nivelului de cultură generală şi pregătire tehnică a studenţilor măcar la nivelul unui absolvent de liceu de la începutul anilor nouăzeci. După ce vom depăşi acest hop, ne putem gândi la ţinte mai ambiţioase. Deocamdată, suntem foarte, foarte departe. În educaţie se vorbeşte la fel de des ca în celelalte domenii despre „greaua moştenire”, fie ea legată de comunism sau de guvernările instituite după 1990, numai că au trecut treizeci de ani, iar noi ne-am irosit în bătălii sterile. Sigur, există cazuri punctuale de cadre didactice universitare dedicate profesiei, în universităţi (mai ales) private, în care creativitatea, cunoştinţele de specialitate, cultura generală, diversitatea, receptivitatea sunt cultivate asiduu prin stimularea competitivităţii. Unii spun că, la privat, studentul învaţă mai bine pentru că îşi plăteşte studiile din propriul buzunar, ceea ce îl responsabilizează. Alţii, în general cei care nu se prea omoară cu cartea şi nici n-au înţeles mare lucru din ceea ce s-a întâmplat în România ultimelor trei decenii, bâiguie ceva despre „fabricile de diplome”, un alt clişeu folosit în spaţiul public până la golirea completă de sens. Mai sunt câţiva care, alunecând în deja obositorul şi istoricul fatalism care ne caracterizează, ridică din umeri cu resemnare: „n-avem ce face, asta-i România!”. Nimeni nu are însă curajul să vorbească despre miniştri incapabili care, de treizeci de ani încoace, au aruncat învăţământul românesc în haos prin măsuri discreţionare, contradictorii şi nefundamentate ştiinţific, numai pentru a le face în ciudă predecesorilor lor de altă culoare politică sau pentru a pune beţe în roate învăţământului privat care le strica socotelile şi constituia o ameninţare la adresa pasivităţii lor sterile. Iar o parte a mediului educaţional i-a tolerat din pură obedienţă sau pentru că autosuficienţa şi mediocritatea lor infatuată a permis apariţia unei încrengături de relaţii tocmai bune pentru a umple buzunarele obişnuiţilor „sistemului”. Astfel a apărut o masă critică care, deşi pare să nu deranjeze pe nimeni acum, va exploda în următoarele decenii, atunci când vom constata stupefiaţi că nu mai avem medici, ingineri, economişti, cercetători sau profesori capabili să educe alte şi alte generaţii, ceea ce ne va vulnerabiliza şi ne va face dependenţi de „importul de educaţie”, aşa cum depindem astăzi de importul de bunuri de consum. Numai că una e să imporţi televizoare, detergenţi şi hârtie igienică, şi alta este să fii nevoit să aduci din exterior ingineri sau educatori, pentru că pierderea este dublă: costurile acestei variante sunt mult mai ridicate, iar tinerii vor pleca să studieze în alte ţări, retezându-ne orice şansă de progres. Şi avem exemple îngrijorătoare. Din ce în ce mai puţini dintre olimpicii internaţionali români ai ultimilor ani urmează cursurile unei universităţi din România. Majoritatea preferă să accepte ofertele universităţilor occidentale, care, de obicei vin la pachet cu burse şi joburi tentante după absolvire. Asta şi pentru că universităţile româneşti de stat nu par interesate de destinul absolvenţilor lor, pe principiul „l-am crescut, acum e mare, are o diplomă, să se descurce”.

Astfel de mentalităţi păguboase riscă să transforme principiul enunţat mai sus în strămoşescul „eu l-am făcut, eu îl omor”, pentru că ceea ce par să nu înţeleagă „strategii” educaţiei naţionale este că a pune pe drumul său un tânăr specialist nu înseamnă simpla eliberare a unei diplome. Acel petic de hârtie nu îl va ajuta dacă şcoala se declară plictisită de preocuparea de a-şi prelungi grija pentru absolvent puţin după ce acesta termină cursurile. Din acest punct de vedere, învăţământul privat stă mult mai bine, iar Universitatea Spiru Haret este un exemplu demn de urmat pentru că a creat un sistem de programe care, încă din primul an de studii, pregăteşte viitorii absolvenţi pentru impactul cu economia reală, cu viaţa în toată complexitatea aspectelor ei. Studenţii universităţii află încă de pe băncile şcolii care sunt regulile competiţiei prin ambiţioase programe de practică, ceea ce le permite apoi să îşi găsească locuri de muncă la companii de prestigiu sau chiar să devină antreprenori. De altfel, creativitatea şi spiritul antreprenorial sunt o constantă a procesului educativ desfăşurat în Universitatea Spiru Haret.

Dacă decidenţii politici şi structurile osificate ale statului ar înţelege că numai aşa putem depăşi stadiul de ţară etern emergentă, în cel mult două decenii lucrurile ar arăta mult mai bine, iar fenomenul „exodului de creiere” ar scădea în intensitate. Poate că în acest fel, chiar dacă, în continuare, nicio universitate românească nu se va regăsi printre primele trei sute de universităţi ale lumii, măcar nu vom mai vorbi despre procentul aberant de analfabetism funcţional, despre oameni blocaţi în proiect, despre şansa pierdută a României de a deveni, în sfârşit, o ţară normală.

Este menirea istorică, pe de-o parte a învăţământului universitar de stat să iasă din starea de mediocritate manifestă şi stereotipie, iar pe de altă parte, a învăţământului universitar privat să facă eforturi în încercarea de a nu imita acest comportament. În caz contrar, programele cu nume pompos, precum România educată, RO-Cultura etc., vor rămâne doar la nivelul de „fake news”, spre hazul viitorimii care, oricum va arăta ea, nu ne va înţelege neputinţa, delăsarea, indiferenţa. (Dragoş CIOCĂZAN)