Gheorghe şi Ditrău

Este greu cu democraţia la un popor în care fiecare individ vrea să aibă ultimul cuvânt! Când fiecare vrea să dicteze celorlalţi ce să gândească, ce să simtă, ce să spună, ce să facă. Când unii cred că sunt peste ceilalţi, pentru că sunt mai blonzi sau mai bruneţi, cu pielea mai albă sau mai colorată, mai scunzi sau mai înalţi, că sunt mai tineri sau mai bătrâni, că au umblat mai mult prin lume, că au mai multe studii, că s-au născut

într-o familie mai „bună”, că ştiu mai multe limbi străine, că sunt de-o etnie sau alta, că sunt creştini sau de altă confesiune, că, până la urmă, aşa vor ei! Ei, bine, dar „aiasta nu se poate”! Pentru că în afara locului de muncă, unde, la modul ideal, fiecare se află pe locul dorit, necesar, util, după studii şi competenţe, toţi suntem egali. Suntem oameni. Sau ar trebui să fim. Noi toţi suntem cetăţeni egali, plătitori de impozite, fiecare cu preferinţele, dorinţele, visurile lui. Nimeni nu are dreptul să impună punctul său de vedere, cu atât mai mult cu invective, cu etichetări grosolane, indiferent de cât de autorizat se crede să o facă. Eventual, poate să încerce să convingă cu argumente obiective. Nimeni nu are dreptul să ne dicteze convingerile proprii, gusturile, prietenii, iubirile, să ne impună „teze” politice, estetice. Dar, sigur, oricine poate contribui la ridicarea stachetei în ceea ce priveşte educaţia, cultura acestui popor. Nu cu forţa, nu cu superioritate şi dispreţ.

Care-i deosebirea dintre un intelectual cu un limbaj grobian şi un analfabet? Nimeni nu umblă cu diplomele pe frunte. Cu o singură excepţie: „diploma de om”. Este singura care se vede în toate situaţiile, pe stradă, acasă, în săli de conferinţe, la decernarea unor premii, la teatru, pe arenele sportive… În viaţa noastră de zi cu zi este singura diplomă care contează. Calitatea, competenţa, profesionalismul, rezultatele nu au valoare fără „omenie”. Succesul liderilor, al adevăraţilor lideri, nu sparge geamuri, nu produce pagube tangente sau adiacente! Ei sunt cei pe care îi ascultăm şi îi urmăm. ceilalţi nu-şi clamează decât frustrarea, incapacitatea de a se afirma.

Nu e doar „teorie” în cele de mai sus. Două „întâmplări” recente, din domenii diferite, ne arată că încă suntem la început de drum în ceea ce priveşte democraţia, civilizaţia. Pe fond, nu-i nicio deosebire între „apostrofarea” lui Tudor Gheorghe pentru spectacolul „Degeaba” – un act artistic asumat, şi „conflictul” rasial de la Ditrău, ce urmăreşte alungarea unor muncitori străini angajaţi la brutărie. Credeţi că nu am dreptate?! Nu e vorba de acelaşi autoritarism, aceeaşi lipsă de înţelegere, de pretinsă superioritate, de impunere?! Sigur, sunt şi multe deosebiri şi multă „surpriză”. Surpriză neplăcută, pentru că dacă poţi accepta, cu greu totuşi, că nişte săteni pot ameninţa, din neînţelegere, din incultură, din frică, urmare a manipulării, pot fi violenţi, nu, în niciun caz nu pot fi acceptate tonul şi limbajul violent, arogant, al unor intelectuali pe care-i socotim rasaţi, modele. Modele?! (Mioara Vergu-Iordache)