Vis de decembrie: curcubeu de zâmbete

Ce frumos ar fi fost ca, de Ziua Naţională a României, lumea să se fi împodobit cu zâmbet românesc! Mi-ar fi plăcut să consemnez că, din zâmbetele românilor, adunate în ultimii 30 de ani, se ţese un curcubeu aruncat peste globul pământesc. Cred că ar fost suficient un zâmbet pe zi de la fiecare român! În mod normal, e gratis şi îndestulător.

Dar nu pot, pentru că zâmbet adevărat, care să lumineze în mod real faţa românilor, majorităţii românilor, eu n-am (mai) văzut din decembrie 1989. Şi atunci, doar câteva ore. A fost începutul şi sfârşitul zâmbetelor sincere, pline de speranţă şi încredere. Eu tot sper, dar conaţionalii mei au uitat să zâmbească senin, în siguranţă, discret, din prea plin de bine. S-a înlocuit zâmbetul cu râsul zgomotos, râsul-cortină, care ascunde actorii demoni din existenţa noastră.

Visez la o zi fără scrâşnet, măcar o zi fără invective, o zi în care să lăsăm trecutul pentru prezent şi viitor. De 30 de ani continuăm să săpăm după cauzele răului de azi. Nu am reuşit, în 30 de ani de democraţie, să demantelăm 50 de ani de regim opresiv. Mai mult, ne-am dezbinat până în măduva neamului, neamului românesc şi al familiilor. Scoatem din noi, mereu şi mereu, laturile cele mai întunecate. De ce? Ce ne lipseşte să fim uniţi în diversitatea normală? Ce ne lipseşte ca să fim senini? De ce nu ne îndeplinim sarcinile din „fişa postului” de român? De ce ne urâm sau, şi mai rău, ne suntem indiferenţi? De ce jucăm rolul de români şi nu suntem români?

răim pe extreme, evitând înaintarea dreaptă bazată pe străduinţa bunei îndepliniri a sarcinilor, ştim mai bine ce are celălalt de făcut, suntem cârcotaşi şi făloşi, ne radicalizăm constant în tabere, care, fie hiperbolizează toate calităţile, fie le veştejesc pe toate. Unii preamăresc virtuţile, alţii defectele, unii sunt prea mândri, alţii sunt prea dezamăgiţi. Sigur că avem şi defecte. Multe defecte ca şi multe calităţi. Dar toate trebuie asumate şi purtate cu demnitate. Nu suntem „buricul pământului”, dar nu suntem nici periferia lumii. Suntem normali. Am putea să renunţăm la veneraţia faptelor minore şi să luăm în serios demersurile majore, să învăţăm diferenţa dintre peren şi efemer. Să avem încredere în posibilităţile, gândurile şi acţiunile noastre. Să renunţăm la ură şi demagogie, să zâmbim mai mult, să muncim mai hotărât, mai profesionist, cu mai multă tragere de inimă, să întindem o mână de ajutor acolo unde se cere, să ne întrajutorăm cu generozitate, să privim cu seninătate către şi să învăţăm (şi) din succesele altora, să ne promovăm valorile adevărate, să încetăm cu cârcoteala, să încetăm să mai dăm verdicte fără a avea o imagine clară asupra omului sau faptului analizat…Şi toate acestea cu zâmbet. Mi se pare a fi aşa de uşor. (Mioara Vergu-Iordache)