Stimată doamnă decan, se spune despre Psihologie că este o ştiinţă care nu te lasă să te plictiseşti. Dar conducerea unei facultăţi de psihologie vă lasă să vă plictisiţi?
Pentru decanul unei facultăţi cu peste 1400 de studenţi, cu două specializări, trei forme de învăţământ (zi, frecvenţă redusă şi învăţământ la distanţă) la licenţă şi două Programe de master, realitatea este oricum, numai plictisitoare nu. Când acest decan este şi profesor şi psiholog, lucrurile se complică, dar, în acelaşi timp, din fericire, cele trei roluri se completează şi sprijină reciproc: pot fi decan pentru că sunt profesor de peste 20 de ani şi ştiu ce presupune activitatea didactică, am o echipă de conducere şi un colectiv de profesori extraordinari, pe care mă bazez şi cu care colaborez de multă vreme.
În acelaşi timp, faptul că sunt psiholog mă ajută şi la catedră, mă ajută să-mi înţeleg studenţii, să ştiu pe ce „butoane” să apăs pentru ca ei să performeze, dar şi să îmi manageriez facultatea, să cunosc şi să respect nevoile echipei mele. Acolo unde oamenii simt încredere şi respect faţă de munca şi valorile lor, acolo unde climatul este bun, relaţiile interumane armonioase, acolo vor fi şi rezultate.
Care sunt noutăţile anului universitar care a început?
În primul rând, trebuie să vă mărturisesc că sunt mândră de faptul că în timp ce alte facultăţi (private, dar şi de stat) îşi închid porţile din lipsă de studenţi, pentru trei dintre Programele noastre de licenţă locurile s-au ocupat încă din prima etapă de admitere. Apoi, în septembrie, am făcut un adevărat tur de forţă, 3 zile de interviuri în care am selectat candidaţi valoroşi pentru ciclul masteral, având în vedere faptul că la Programul de Psihologie Clinică şi Intervenţie Psihologică am avut 75 de locuri şi 177 de candidaţi înscrişi.
În aceste condiţii, primul proiect pe care-l avem este ca, odată cu reacreditarea domeniului masteral Psihologie să solicităm suplimentarea numărului de locuri şi autorizarea a încă un Program masteral.
Apoi, un mai vechi vis al meu, care pare că prinde contur, este acela de a avea o clinică universitară de psihologie. Avem în facultate atâţia clinicieni şi psihoterapeuţi valoroşi, încât ar fi păcat ca ei să nu îndrume studenţii şi practic, nu doar de la catedră.
Cum apreciaţi receptivitatea actualei generaţii de studenţi ai Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a Universităţii Spiru Haret, în contextul societăţii informaţionale?
Există o adevărată „foame” de psihologie în ultimii ani, dar nu ştiu dacă acest fapt se datorează societăţii informaţionale. S-ar putea să fie unul dintre factori, în sensul în care tehnologia, care pare că simplifică viaţa, ne face, în fapt, să fim mereu conectaţi la sarcini, permanent presaţi de termene, cu liste de obiective în faţă. Viaţa în societatea informaţională nu e mai simplă, ci mult mai complicată şi generatoare de stress şi alienare. De aceea, mulţi dintre studenţii noştri vin să caute acea privire spre interior şi conectare la sine, care le lipseşte, vin să îşi îmbunătăţească, întrucâtva, calitatea vieţii şi să înveţe cum să facă asta şi pentru cei care le vor deveni clienţi sau pacienţi.
Strict din punctul de vedere al profesorului, aş spune că, paradoxal, tehnologia strică, dacă nu o foloseşti ca pe un instrument. Ţin minte dintr-un interviu dat de un fost ministru al Învăţământului, psihologul şi profesorul Mircea Miclea, că el spunea „Orice instrument ne abilitează pe ceva şi ne debilitează pe altceva”. Când informaţia este prea accesibilă, ne lenevim. Punem calculatorul să facă, în locul nostru, o serie de operaţii, dar nu ne oprim aici. Îi cerem să facă şi chestiuni pe care ar trebui ca mintea noastră să le conceapă. Aşa s-a format cultura referatelor/disertaţiilor/tezelor de doctorat de tip copy – paste, chestiune pe care noi încercăm să o descurajăm şi pentru asta e nevoie să le creăm alte competenţe şi abilităţi – gândire critică, deschidere spre puncte de vedere alternative, creativitate.
În opinia dumneavoastră, care este cea mai bună metodă de a-i determina pe studenţii Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a Universităţii Spiru Haret să studieze temeinic, să înţeleagă şi să exploreze natura comportamentului uman: contactul interpersonal sau angrenarea în proiecte punctuale?
După mine, ambele contează. Astfel, noi avem o listă lungă de parteneri – asociaţii, fundaţii, ONG, clinici şi spitale, cabinete, DGASPC, şcoli şi grădiniţe, unde studenţii şi masteranzii noştri fac practică. Aceasta nu este o activitate formală, ci una extrem de riguroasă, supravegheată de un cadru didactic de la noi şi de unul din partea partenerului. Acolo, pe teren, ei deprind abilităţile necesare spre a face faţă cu succes în viaţa profesională, după ce-şi vor fi încheiat parcursul academic. Tot acolo se deprinde o etică a muncii, un tip de disciplină despre care nu poţi doar învăţa, ci pe care trebuie să o trăieşti. La fel şi raportarea la om. Oricât i-aş povesti la cursuri studentului despre interviul clinic, de exemplu, până nu va lua el acest interviu sau măcar nu va asista un psiholog cu experienţă, degeaba citeşte despre asta.
Cunoştinţele teoretice trebuie împletite cu abilităţi practice, altfel vor rămâne pure abstracţiuni. Nimeni nu-ţi va cere, în cabinet sau clinică, să-i dai trei definiţii ale personalităţii, dar va trebui să fii capabil să faci profilul de personalitate, să înţelegi vulnerabilităţile şi punctele forte ale celui din faţa ta, pentru a putea să pui la punct un plan de interevnţie eficient. Toate abilităţile acestea se rafinează prin contact interpersonal.
Sunteţi de acord cu existenţa „regnului uman” sau credeţi că omul este un animal care creează şi întreţine, prin compromis, iluzia unei societăţi civilizate?
Eu ştiu că noi facem parte din regnul animal. Omul are, în continuare, instincte şi e bine şi sănătos să le aibă. Societatea doar civilizează modul în care viaţa instinctuală se exprimă, şi bine face! Sigur că există o doză de compromis între ceea ce instinctul îţi dictează să faci şi dresajul pe care societatea l-a instituit de milenii, dar e firesc să fie aşa. E bine să îţi fie foame şi sete, că altfel ai neglija aspectele astea şi ai muri. Nu e bine să mănânci oricât, oriunde şi oricum. Aici societatea impune reguli, iar regulile nu sunt neapărat scrise, ele apărând şi păstrându-se în timp, tocmai pentru că s-au dovedit utile. E bine să ai instinct sexual sănătos, pentru că altfel nu ne-am mai reproduce, dar nu înseamnă, din nou, că poţi să îţi permiţi orice. Opoziţia natură – cultură mi se pare falsă. Suntem creaţii naturale şi produse ale culturii deopotrivă.
Aţi putea recomanda studenţilor dumneavoastră o carte, pe care o consideraţi de căpătâi pentru domeniul Psihologiei?
Aş putea recomanda mai multe, dar una care mi-a marcat mie studenţia, înţelegerea domeniului pe care îl studiam, la care revin frecvent şi din care încă citez studenţilor mei este Structura şi dezvoltarea personalităţii, a lui W.G. Allport. De altfel, ea face parte din bibliografia disciplinei Psihologia Personalităţii, disciplină studiată în anul II, atât de către psihologi, cât şi de către studenţii de la Ştiinţele Educaţiei.
În afara literaturii de specialitate, însă, eu le spun mereu studenţilor să citească marea literatură. Un bun psiholog este un bun observator, ori eu nu cunosc mai fini observatori ai mişcărilor sufletului uman ca scriitorii. Luaţi persoanjul Anna Karenina, ori pe Madame Bovary – câtă fineţe a analizei psihologice! Sigur, nu este ştiinţă, dar, să fim sinceri, rareori putem recurge la enunţuri generale în psihologie, deci eu mă cam îndoiesc de statutul ştiinţific al disciplinei noastre.
Psihologia este mai aproape de medicină sau de filosofie? Există abordări comune cu Sociologia?
Psihologia este şi filosofie, pentru că sunt întrebări legate de sens, de locul nostru în lume, de valori, întrebări pe care nu le putem ocoli. Deci, facem şi filosofie. Sunt, însă şi aspecte ce ţin de determinarea noastră biologică. Lucrăm cu tablouri clinice, diagnostic, simptome şi sindroame, psihopatologie. Masteranzii noştri fac practica în spitale şi clinici de psihiatrie. Trebuie să aibă un limbaj comun cu medicii.
Îmbolnăvirea sufletului este, însă, o chestiune mult mai sensibilă, mai greu de surprins, de cuantificat, de înţeles decât îmbolnăvirea trupului. Suferinţa psihică – spunea profesorul Florin Tudose – nu e vizibilă, precum o plagă. Nu avem instrumente performante şi investigaţii paraclinice spre a pune diagnostic de certitudine, nu putem şti cu exactitate ce anume din istoria de viaţă a pacientului e relevant sau ce trigger din contextul actual a determinat patologia. Armele noastre rămân observaţia şi interviul clinic. Da, şi testele psihologice, într-o anume măsură. Personal, nu m-au convins decât testele neuropsihologice, dar asta este o altă discuţie.
În ceea ce priveşte Sociologia, nu doar că avem abordări comune, dar nu putem face abstracţie de faptul că devenim oameni doar în şi prin social. Ceilalţi sunt oglinda care ne reflectă şi cu ajutorul căreia ne constituim imaginea de sine. Grupul de apartenenţă este cel căruia îi datorăm extrem de mult, de la achiziţia limbajului, la comportamente adecvate în interacţiunile sociale, de la obiceiuri, la valori. Ne naştem într-o familie aparţinând unei anumite colectivităţi organizată social, guvernată de regulile acestei comunităţi, aflată pe o anumită poziţie într-o ierarhie; această colectivitate, se află la rându-i pe o anumită treaptă de dezvoltare, aparţine unui anumit timp istoric şi unui anume spaţiu geografic şi cultural. Imediat după naştere, potenţialităţile psihologice ale individului se dezvoltă şi şlefuiesc într-un anume fel, sub influenţa socialului care oferă norme şi modele de comportament, modalităţi de acţiune şi moduri de gândire. Putem afirma, deci, că nu există nimic în psihic care să nu fie condiţionat măcar (dacă nu determinat) sociocultural.
Care sunt calităţile şi aptitudinile care caracterizează un bun psiholog? Dar un bun educator? Cum transmiteţi studenţilor Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a Universităţii Spiru Haret acest mesaj?
O să încep cu sfârşitul întrebării. Sper că le transmitem acest mesaj prin tot ceea ce suntem şi tot ceea ce facem noi, profesorii lor. Relaţiile dintre noi şi studenţi sunt calde, apropiate, informalul predomină şi atunci ei ne iau ca modele şi repere valorice şi de comportament.
După mine, asta este principala misiune a unui profesor – să inspire, să motiveze, nu doar să transmită nişte cunoştinţe (care, în actuala epocă se şi perimează foarte rapid). De aceea, mai important este să-i dezvolt raţionamentul clinic, decât să-i cer să îmi repete, pe dinafară, o clasificare.
Pentru psihologi, esenţială mi se pare o înţelegere cât mai profundă a existenţei, cu tot ceea ce presupune ea – speranţă şi suferinţă, valoare dar şi compromisuri, momente de înălţare sufletească, dar şi rutină, mundan.. aş vrea un psiholog cu o vastă cultură generală şi cu un soi de înţelepciune care
să-i permită să spună „Nimic de ce e omenesc nu mi-e străin” (şi nu mă sperie). Apoi, spiritul de observaţie deja menţionat. Am nevoie de un fin observator şi analist al dinamicii sufleteşti şi nu de cineva care încearcă să înghesuie realitatea în nişte algoritmi. E nevoie de oameni care să ştie să asculte, să comunice, să fie empatici – să poată înţelege suferinţa celuilalt, să se poată pune în pantofii lui şi nu să le predice de la înălţimea statutului de specialist nişte moduri ideale de a fi şi de a reacţiona.
De la cei care se pregătesc să fie dascăli aştept o cunoaştere profundă a stadiilor de dezvoltare, a modului în care te poţi adresa cu succes fiecărei vârste şi fiecărui ritm de învăţare şi dezvoltare. Vreau un profesor pasionat, care ştie că fiecare copil este unic şi că dacă găseşti acel ceva care să-l intereseze, poţi construi în jurul acestui punct focal. Nu suntem croiţi să excelăm în toate, dar cu siguranţă, fiecare dintre noi are un mănunchi de aptitudini, abilităţi etc care pot fi exploatate, astfel încât el să devină un adult funcţional, adaptat, pasionat de ceea ce face, util societăţii şi – foarte probabil – fericit.
De aceea, şi de la viitorii dascăli cer calităţi empatice şi multă, multă creativitate în predare.
În ce măsură studiul proceselor psihice ajută dezvoltarea societăţii umane, prin definirea şi explicarea emoţiilor, comportamentelor, conduitei?
Studiul psihologiei este util oricărui domeniu. A-l înţelege pe celălat, a şti să te raportezi la el, a încerca să construieşti punţi şi nu să dărâmi, a putea coopera şi nu a te pune mereu pe poziţii de superioritate, a fi smerit (în sens laic) înţelegându-ţi locul tău de fiinţă limitată (ca posbilităţi de funcţionare şi ca orizont de timp) sunt chestiuni care ţin de psihologie şi pe care le poţi utiliza în orice domeniu. Indiferent că eşti avocat ori economist, că eşti managerul unei mari corporaţii ori maistrul unei mici echipe, că eşti medic ori arhitect, înţelegerea omului care îţi este client, pacient, subordonat, oponent etc. este esenţială.
Apoi, cunoaşterea propriului mod de funcţionare, contactul cu tine însuţi (pare de la sine înţeles, dar sunt foarte mulţi cei care pierd acest contact), cunoaşterea limitelor, dar şi a ceea ce îţi cade bine, ţi se potriveşte, posibilitatea de a-ţi conţine şi regla emoţiile, toate acestea ne fac nişte oameni mai buni, mai eficienţi, mai satisfăcuţi de propria viaţă. Fiind astfel, suntem şi mai buni, mai armonioşi.
Cu siguranţă, o societate alcătuită din indivizi echilibraţi, cooperanţi, toleranţi, aflaţi în armonie cu ei înşişi, ar fi una mai bună.
Cum aţi defini omul de astăzi: mai reflexiv sau subjugat de îndeplinirea criteriilor unei vieţi împlinite material?
Evident, cu mult mai puţin timp de reflexie. Atât de multe ni se cer, viteza de reacţie trebuie să fie aşa de mare, presiunea de a performa, competiţia exagerată – şi nu cu tine, cu celălalt – nevoia de a etala însemnele statutului, forma care contează mai mult decât conţinutul, toate acestea ne îndepărtează de reflexivitate, care cere timp, linişte, o doză de serenitate care ne-a fost răpită.
Nu dispreţuiesc factorul material, aş fi ipocrită să o fac. Important este, de fapt, echilibrul. În toate. Între necesităţile materiale şi cele spirituale, între odihnă şi efort, între a te duce spre lume şi a sta, în linişte, cu tine.
O viaţă implinită material ar fi o bună premisă pentru a-ţi permite să faci ceea ce îţi dă sens. Dacă însă, undeva pe parcurs, ai uitat de tine şi doar acumulezi, acumulezi, nu mai ştii de ce, ştii doar că trebuie să o faci, atunci te-ai pierdut. Pierderea contactului cu tine, cu sensul personal este, din păcate, generatoare de patologie.
Vă mulţumesc! (Dragoş CIOCĂZAN)
Numărul 808
