Biserica Sf. Eftimie, Fundenii Doamnei – elemente arabe pe fundament ortodox

În satul Fundeni din comuna Dobroeşti (jud. Ilfov), pe şoseaua Fundeni, la numărul 138, se află Biserica Fundenii Doamnei, biserică ortodoxă cu hramul Sf. Eftimie cel Mare, pe care o găsim în capătul unei frumoase alei de trandafiri, cu intrarea ascunsă în umbra câtorva brazi măreţi. Această biserică a fost ctitorită în anul 1699 de marele spătar Mihail Cantacuzino pe malul lacului Fundeni, în stilul specific brâncovenesc, cu influenţe persane şi decoraţie în stuc a faţadelor. Prima restaurare a bisericii s-a făcut în anul 1860, de către Maria Ghica Doamna, văduva domnitorului Grigore Dimitrie Ghica, de atunci căpătând şi numele de Fundenii Doamnei.
Monumentul respectă planul tradiţional triconc, cu turlă pe naos şi pronaosul încununat de un turn clopotniţă. Se evidenţiază pridvorul cu proporţiile zvelte şi bogat decorat cu motive florale împletite, dar şi arcadele sale trilobate, sprijinite pe coloane de piatră, decorate şi ele cu vrejuri. Originalitatea ctitoriilor construite de boierii Cantacuzino la sfârşitul secolului al XVII-lea constă tocmai în multitudinea elementelor decorative vegetale şi zoomorfe, o invazie a formelor vegetale, o decoraţie în stuc sau piatră ce suplinea lipsa varietăţii arhitecturale. Aceasta poate fi pusă şi pe seama priorităţii şi importanţei regnului vegetal, ce este esenţial pentru existenţa regnului animal şi uman. Numai în caz de catastrofă climatică ne putem da seama de valoarea şi importanţa regnului vegetal, care se află la baza celorlalte regnuri. Faţadele clădirii se remarcă şi ele prin originalitate. Împărţite în trei registre inegale, printr-un brâu în formă de frânghie răsucită (lumea sucită, a „sucilor”), faţadele sunt decorate cu motive ornamentale în stuc preluate din miniatura persană, atelierul care a efectuat aceste lucrări contribuind, probabil, şi la decorarea interiorului Palatului brâncovenesc de la Potlogi (jud. Dâmboviţa), aproape identic cu atât de cunoscutul Palat brâncovenesc de la Mogoşoaia, din Ilfov. În ceea ce priveşte interiorul bisericii, încăperea are aproape forma unui pătrat acoperit cu o calotă sferică susţinută prin pandantivi pe patru arce, având picturi cu îngeri în cele patru colţuri (care susţin cerurile „să nu cadă pe pământ”; pare legendă, dar se spune că, odată, atât de jos au coborât cerurile că oamenii au trebuit să meargă aplecaţi ca să poată să respire). Naosul este separat de pronaos prin trei arcuri în centru, rezemate pe coloane din piatră; în partea de sus a naosului găsim câte un cartuş din piatră (ca „mesaj” ce stă la baza existenţei lumii noastre; la punctul de întâlnire a arcurilor mari, care susţin bolta – cerurile). Planul absidelor este semicircular în interior, cu cinci laturi în exterior, sculptat şi poleit, cu influenţe renascentiste italiene, închipuind un înger cu aripile desfăcute, cu o carte în mâna dreaptă („ceea ce este scris, se va întâmpla”) şi cu o trompetă în cea stângă („cine are urechi de auzit, va auzi”). Portalul este şi el decorat cu vrejuri florale, care se răsucesc şi se împletesc în cercuri, originalitatea ancadramentului uşii în acoladă datorându-se şi sculpturii sale decorative. Doi îngeri cu trâmbiţă sunt înfăţişaţi pe antablamentul bine proporţionat, încadrând vulturul bicefal (simbol al dublei lovituri cataclismice ce va lovi planeta), emblema Cantacuzinilor. De ştiut că pictura interioară a fost realizată de atelierul lui Pârvu Mutu (1657 – 1735), după modelul celei de la Mănăstirea Cotroceni, de inspiraţie barocă, tehnica fiind o combinaţie „a fresco” şi „a secco”. De altfel, în pridvor poate fi văzută o frumoasă compoziţie a celebrului zugrav, înfăţişând „Judecata de apoi”. Pictura murală are totuşi o multitudine de lacune datorate timpului si intemperiilor, ce au cauzat exfolieri active ale stratului de culoare, pierzându-se astfel trăsăturile multor portrete, veşminte, detalii de arhitectură şi peisaje. Biserica este monument istoric, cod LMI IF-II-m-A-15285. Lăcaşul de cult este unic în ţara noastră datorită construcţiei în stilul artei persane, dar şi a remarcabilei decoraţii în stuc a faţadelor de o frumuseţe exotică, ce sporeşte valoarea monumentului!
Dacă doriţi să vizitaţi această biserică, puteţi porni pe Şoseaua Fundeni, cea care leagă două cartiere aglomerate ale Bucureştilor, respectiv Pantelimon şi Colentina. Acesta este un drum relativ tânăr, apărut după 1980, atunci când s-au asanat ultima dată râul Colentina şi lacul Fundeni şi s-au format artificial lacurile Dobroeşti şi Pantelimon, s-a mutat parte din vechea şosea Fundeni pe locul de azi şi zona de la baza pantei până la podul peste calea ferată a fost trecută Sectorului Agricol Ilfov, cel devenit, după 1990, judeţul Ilfov. Pe partea dreaptă a şoselei, când se vine dinspre Pantelimon, acolo unde se termină lacul, este un monument ridicat în memoria eroilor locali căzuţi în timpul ultimului război. În spatele lui este „minunea” prezentată mai sus, monument istoric important, singura biserică ortodoxă de la noi pe pereţii căreia se mai văd încă decoraţiunile unui meşter persan.
Satul Fundeni fiind destul de vechi, este atestat documentar prima dată în 1559 într-un hrisov al lui Mircea Ciobanul. În 1696, spătarul Mihail Cantacuzino devine proprietarul unor terenuri pe malurile lacului Fundeni şi îşi construieşte aici case, dar şi o biserică pentru folosinţa lui şi a familiei sale, proprietăţi care aparţin Cantacuzinilor până în prima parte a sec. XIX, când le cumpără domnitorul Dimitrie Ghica. Mihai Cantacuzino este fratele domnitorului Şerban Cantacuzino şi unchiul lui Constantin Brâncoveanu, un personaj care, din cauza luptelor politice din acele timpuri, este nevoit să-şi trăiască o parte din adolescenţă în Padova, Veneţia şi Geneva, apoi în Asia Mică, la Istanbul şi Ierusalim, zone de unde şi-a îmbogăţit suficient cultura. Ajuns în funcţii bune în Ţara Românească, în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, ridică numeroase conace şi biserici cu arhitectură aparte, multe din ele existând şi azi. Amintesc aici, doar din Bucureşti, Biserica Colţea. Alături, în curtea spitalului Colţea, se află statuia spătarului Mihai Cantacuzino, cea mai veche statuie încă pe soclu din Bucureşti. Revenind la bisericuţă, aceasta a aparţinut familiei Cantacuzinilor până în sec. XIX. Sf. Eftimie cel Mare este hramul acesteia, un sfânt al bolnavilor şi al femeilor dornice de copii, numele lui, Eftimie, în greacă se zice că înseamnă „voie bună”. Privind cu atenţie pictura „Judecata de Apoi” a meşterului Pârvu Mutu, vedem că aceasta este una mai specială pentru că, privită cu atenţie, este o scenă reprezentând turci condamnaţi să îşi primească pedeapsa divină pentru atrocităţile pe care le-au făcut. Pisania de deasupra uşii, săpată în piatră, este chiar cea originală, de acum 317 ani. Trebuie să mai ştim că pronaosul şi naosul nu mai păstrează pictura lui Pârvu Mutu, ci o alta, executată la jumătatea sec. XVIII de zugravi necunoscuţi, dar care au lucrat în tehnica pictorului Mutu, aducând şi motive italiene. De la Pârvu Mutu n-au rămas decât ornamentele florale. Peste această pictură, în 1860, văduva domnitorului Dimitrie Ghica, proprietara satului Fundeni, reface pictura unde era deteriorată, repară biserica şi o face biserică sătească, astfel că oamenii o aminteau ca Biserica Fundenii Doamnei, aşa cum se numeşte şi azi. Se bănuieşte că tot de atunci sunt şi unele modificări arhitecturale, cea mai importantă fiind schimbarea tâmplei din piatră cu una din lemn. Spre deosebire de alte biserici ale perioadei Cantacuzinilor, aici este un tablou unicat, Sf. Eftimie urcând scara virtuţilor, pe peretele de deasupra uşii, care se vede doar la plecarea din biserică. Tabloul votiv a suferit şi el modificări în timp, astăzi apar pictaţi mai mulţi ctitori decât indică pisania din pridvor, adică, pe lângă Mihail Cantacuzino, apare şi domnul Constantin Mavrocordat, dar asta este mai puţin important.
Exteriorul bisericii este cel care o face cu adevărat unică în ţara noastră. În primul rând, turnul clopotniţă este pe naos, iar urcarea se face printr-o scară interioară, cuprinsă în zidul gros al bisericii. Turnul era pictat în motive florale frumos colorate, iar geamurile înguste sunt încadrate în piatră sculptată cu motive italiene şi cu heruvimi. Decoraţia faţadelor însă este singulară; se pare că nici o altă biserică nu a fost lucrată aşa. Originală este stucatura care nu se folosea la lucrări exterioare, dar şi motivele decorative ce sunt caracteristice artei persane a sec. XVII. Se bănuieşte că spătarul a adus meşteri persani care au lucrat exteriorul. Tehnica era destul de migăloasă, meşterii trebuiau să deseneze tema pe tencuiala umedă şi apoi să lucreze reliefurile din amestec de var şi câlţi. Specialiştii afirmă că exactitatea şi fineţea celor 17 panouri ce redau păuni, lalele, vase cu flori, fântâni, floarea soarelui, chiparoşi, ramuri de lămâi şi palate nu putea fi realizată decât de un persan. Palatele sunt deosebite prin bogăţia reprezentaţiei, au două, trei niveluri şi cupole de tip musulman, sunt încadrate de chiparoşi, au geamuri bogate şi lampioane la fiecare geam. Iniţial, aceste decoraţii persane erau colorate în roşu, verde auriu şi albastru-cobalt. Istoricii spun că astfel de desene florale şi zoomorfe, povestiri, fabule şi eroi proveniţi din Orient, apărute pe faţadele clădirilor şi lăcaşurilor de cult din Ţara Românească, se vor înmulţi în sec. XVIII, dar vor fi îmbinate cu modelele româneşti care le vor face mai puţin atrăgătoare. Să nu uităm faptul că în tiparniţele Ţării Româneşti s-au tipărit multe cărţi în limba arabă, dovedind realele legături pe care le-am avut în timp cu aceste popoare şi civilizaţii, încă de pe vremea Geţilor de Aur primordiali. Aici au fost reînhumate osemintele domnitorului Şerban Cantacuzino şi ale fraţilor săi Iordache şi Matei, în anul 1987, la trei ani de la deshumarea lor din biserica Cotroceni, demolată într-o noapte din ordinul lui Ceauşescu, şi tot aici au fost aduse pe ascuns câteva obiecte şi icoane de la acea biserică. Atunci această biserică era mai puţin cunoscută, fiind într-o zonă mai puţin umblată. Ea este parte a patrimoniului naţional românesc, un monument ce aminteşte de cultura bogată a multora dintre cei ce s-au perindat la cârma ţării noastre şi care au lăsat urme cu care ar trebui să ne mândrim şi să le promovăm. Din păcate, deşi este un remarcabil monument de arhitectură şi de artă, unic prin decorul său de faţadă, este aproape complet necunoscut, deşi ar putea fi o remarcabilă destinaţie turistică şi spirituală a Bucureştilor. (George V. GRIGORE )