Invidia – ulcerul sufletului

Bătrânul Socrate are dreptate, deşi au trecut mai mult de 2500 de ani de când a rostit aceste vorbe. Trăim într-o societate a sufletelor ulcerate de ură, dezbinare şi invidie. Mai pe româneşte, vânăm pe furiş capra vecinului, ascunzându-ne în spatele unor zâmbete parşive.

Nicăieri nu este mai evident acest lucru decât atunci când se vorbeşte despre învăţământul privat din România. Avalanşa de critici, argumente tulburi şi scandaluri plăsmuite se năpusteşte continuu peste tot ceea ce înseamnă instituţie de învăţământ particular. Deşi datele economice şi statisticile spun altceva, curentul împotriva acestui sistem de educaţie nu slăbeşte nicio clipă. Dimpotrivă. Cei care îl generează, susţin şi propagă pe toate canalele sunt de regulă oameni din sistemul administrativ de stat, care consideră că numai şi numai ei pot educa generaţiile tinere, neexplicându-ne, totuşi, de ce sunt atât de înverşunaţi. Mă văd nevoit, pentru a-i caracteriza, să îl citez încă o dată pe Socrate: Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic. Câteva cuvinte care se potrivesc perfect situaţiei. Pentru că nu existenţa unui sistem paralel de învăţământ îi deranjează pe aceşti inchizitori de ocazie, ci apariţia şi consolidarea mediului concurenţial. Este, probabil, un vechi reflex, o ultimă rămăşiţă a vremurilor vechi. Postul călduţ, acelaşi de zeci de ani, aceleaşi cursuri neaduse la zi, fără legătură cu economia dinamică a prezentului şi, de ce nu, a viitorului, care au ca rezultat absolvenţi slab pregătiţi. Teama şi fuga de schimbare, de nou, de revoluţia gândirii. Invidia aruncată ca un năvod peste cei care au avut curajul de a lansa proiecte îndrăzneţe cu impact uriaş în mediul social. Dovadă stau specializările, planul de şcolarizare şi programele de studiu ale universităţilor de stat, total neadaptate la economia bazată pe elemente informaţionale. Apariţia unui sistem privat alternativ ameninţă compromisul şi lenea. Dacă tinerii optează în număr din ce în ce mai mare pentru acest mod de a se pregăti, scade numărul de ore, se desfiinţează catedre, specializări, facultăţi întregi. Şi e mult mai simplu să blochezi această evoluţie normală, decât să te conformezi schimbărilor.

La toate acestea se mai adaugă ranchiuna şi gelozia celui care nu a avut curajul de a risca totul într-un business, preferând salariul sigur şi confortul anchilozant al muncii la stat. Frustrarea aceea necontrolată, manifestată cel mai adesea prin exprimări răutăcioase! Lasă, că ştim noi ce şcoală se face la privat! Cât de complicat poate fi să răsfoieşti o revistă de specialitate sau să arunci o privire pe net ca să afli adevărul? În Uniunea Europeană învăţământul privat atrage milioane de studenţi, iar universităţile de stat nu îşi concep planurile de dezvoltare fără programe de cercetare şi de studiu finanţate prin atragerea capitalului privat al marilor companii interesate să aibă pepiniere de specialişti. În ţara noastră, aceste programe sunt abia la început. E mai uşor să te plângi că statul subfinanţează învăţământul şi să aştepţi cu mâna întinsă, decât să iei taurul de coarne, să-ţi sufleci mânecile şi să treci la treabă. Eventual să iei legătura cu economia reală, aceea care va angaja oamenii pregătiţi de tine.

Pe urmă, mai putem discuta şi despre afacere în sine. Nimeni nu este deranjat de existenţa clinicilor private, a firmelor de avocatură, a companiilor de consultanţă, multe dintre acestea beneficiare ale unor dubioase contracte cu statul. În schimb, foarte mulţi se arată, cu un aer fals pudibond, revoltaţi de existenţa învăţământului privat, care nu ar fi decât o afacere şi nu ţine seama de imperativele pregătirii unui viitor specialist.

Acesta este tributul împovărător pe care trebuie să îl plătim mentalităţii că numai ceea ce se află sub controlul statului funcţionează perfect, când, de fapt, este exact pe dos. Instituţiile private de învăţământ sunt condamnate la eficacitate, existenţa lor fiind condiţionată nu numai de eficienţa ca afacere, dictată de mediul concurenţial, ci mai ales de renumele creat prin evoluţia unor indicatori de competitivitate, cum ar fi nivelul de pregătire al absolvenţilor sau adaptabilitatea şi gradul de absorbţie a acestora în mediul economic real. Telefonul fără fir funcţionează fără doar şi poate, iar verba volant. E suficient ca unul dintre aceşti indicatori să manifeste o tendinţă de scădere pentru ca piaţa să reacţioneze. Rolul dinamizator al învăţământului privat se manifestă şi prin asigurarea unui mediu concurenţial care să scoată din letargie şi automulţumire şcolile patronate de stat. În acest fel, lent, dar sigur, acestea din urmă se vor transforma din devoratori de fonduri în sisteme moderne de pregătire, cu mai puţină birocraţie. Iar scăderea birocraţiei la stat atrage după sine evoluţii pozitive în sistemul privat, care nu este o ameninţare pentru cel de stat, ci un factor de impulsionare a competiţiei.

De aceste evoluţii va depinde pregătirea şi valoarea generaţiilor aflate acum pe băncile şcolii, dar şi a celor viitoare. (Dragoş CIOCĂZAN)