Zestrea lui Mihăilă Gritta

Ţara Moţilor sau tărâmul de basm al Apusenilor este mai mult decât o destinaţie de vacanţă. Este o călătorie în timp, în istorie, pe firul de aur ce duce spre munţii auriferi. Azi, sărăciţi! Aşezarea despre care vă vorbesc este cea din mijlocul conflictelor, în numele căreia s-au purtat lupte ideologice, iar interesele meschine au pre-schimbat-o în scrum. Aţi ghicit,
am călătorit spre Roşia Montană mânat de curiozitate şi m-am întors cu o altă reprezentare faţă de cea anterioară. Roşia Montană trebuie salvată, în primul rând de noi şi de indiferenţă! Înainte de a adăuga prima impresie trebuie să precizez că legendele locului sunt mai puternice, ca oriunde, iar la baza lor stau adevăruri incontes-tabile. Este opţiunea cititorului să creadă sau nu în vâlva băii. Eu cred necondiţionat.
Legenda spune că, urmând sfatul vâlvei băii, care a apărut sub înfăţişarea unui moş cu barbă albă până-n brâu, Gritta a pus fitilul, dând foc prafului negru, iar explozia ce a urmat a provocat halucinanta apariţie a unui aur curat, greu şi frumos, cum rar s-a mai văzut într-o baie din Roşia. La întrebarea vâlvei, ce are de gând să facă cu atâta aur, minerul Mihăilă Gritta îi răspunde: O, dragul meu şi al lui Dumnezeu, e mult darul aflat, dar pentru scopul meu este puţin! Să nu crezi însă că spre desfătarea mea râvnesc după bunuri lumeşti, nu dragul meu ortac… alta e ce mă frământă pe mine. Văd neamul meu în jugul robiei, văd că românilor le este închisă calea la şcoli, şi unicul scut al limbii şi legii noastre este casa lui Dumnezeu. Toată şcoala românilor e biserica… şi numai sub scutul altarului avem pază a ne păstra limba şi datinile strămoşeşti. Acum dar, ortace dragul meu, mă vei pricepe că dorul inimei mele e acela să zidesc biserici… Cât se va ajunge din acest aur, tot îl voi împărţi până la ultimul gram… Aceasta era mărturisirea celui mai bogat miner, pe patul de moarte, atunci când a vorbit (singura dată) despre întâlnirea cu vâlva bună ce i-a facilitat găsirea aurului. Mihăilă Gritta este minerul care şi-a cheltuit imensa avere descoperită în minele de aur din Roşia Montană, aproape două tone (o tonă şi şapte sute de kilograme de aur), pentru a ridica şcoli şi biserici în Apuseni. S-a stins pe la 1837. Mormântul său s-a aflat până de curând la marginea unui bloc din Roşia Montană, având la cap cruce mâncată de vremuri, neştiut aproape de nimeni. Azi nu mai este nici crucea, nici numele său pe buzele localnicilor.
Întreaga aşezare, cândva foarte bogată, este o ruină. Preo-cupările oamenilor din Roşia Montană se reduc la supravieţuire. Se trăieşte cu foarte puţin. Imaginea dezolantă a prezentului m-a determinat să mă întorc la trecutul glorios al localităţii. Am pornit, aşadar, pe urmele acestui nume cu o sonoritate atât de aparte şi am descoperit istoria fabuloasă a uneia dintre cele mai mari familii de aurari a Roşiei Montane.
Acum mai bine de două secole, acestui Mihăilă Gritta, descendentul unei familii de italieni, veniţi să sape după aur în acest cotlon îndepărtat al Transilvaniei, Dumnezeu i-a pus, la propriu, mâna în cap. Cu ani buni înainte de 1800, tânărul, pe atunci, Mihăilă, a dat, în Muntele Cetate, peste un filon de aur cum nu s-a mai pomenit. Era Vinerea Mare şi Roşia Montană fusese cuprinsă de agitaţie. Oamenii se grăbeau să termine lucrul ca să ajungă la slujba de seară, când se făcea prohodul Domnului Iisus. În vreme ce muncitorii de pe şteampuri se speteau încă, cu gândul la cele câteva zile de odihnă de Paşti, domnii şi cucoanele Roşiei veneau, păşind ţanţoşi, dinspre Abrud, unde-şi târguiseră, de cu bună dimineaţă, haine dichisite şi bunătăţurile. Legenda spune că Mihăilă se desprinsese de stâlpul porţii şi-o luase la pas, salutând respectuos, în stânga şi în dreapta, ridicând uşor clopul. La tot pasul era câte un acţionar de mină mereu în inspecţiune, mai ceva ca jândarii, de teamă să nu fie furaţi nici cât negru sub unghie. În faţa Casinei, forfota pieţei îl înghiţi cu totul pe Mihăilă. Lumea era veselă, se vedea prosperitatea ultimilor ani, când minele scoteau tot mai mult aur. Se simţea ştaiful oamenilor, care dăduseră de bani. Se putea observa asta şi din casele frumoase, cu faţada la stradă şi din educaţia tinerilor care veniseră acasă, de sărbători, de pe la Budapesta sau Viena, unde mergeau la şcoli înalte. Prin alte părţi ale Ardealului, lumea o duce vai şi amar, dar la Roşia, înainte de 1800, omul nu avea grija zilei de mâine, se simţea în aer puterea aurului. Mihăilă tocmai descoperise filonul de aur, după întâlnirea cu vâlva bună, dar nu zicea nimic. Se trăsese deoparte, lângă zidul unui birt, să bea o bere rece. Unii vorbeau franţuzeşte, alţii nemţeşte.
Nişte italieni urlau atât de tare, încât acopereau până şi larma şteampurilor, trei bancheri evrei tocmai ce ieşiseră din Casină, locul unde se fac şi se pierd marile averi….
Mihăilă Gritta avea convingerea la acel moment că lui nu i-se poate întâmpla nimic rău dacă îşi va respecta promisiunea făcută vâlvei, ce luase forma unui ortac bătrân. Şi într-adevăr, ce îi promisese vâlvei, în urmă cu două nopţi, avea să facă până la sfârşitul vieţii.
În noaptea apariţiei vâlvei şi a marii descoperiri, în miercurea Săptămânii Mari, a intrat direct în mina tatălui său, chiar în centrul Roşiei, sub Cetate. Mergea aşa, îngândurat, cu lampa în mână, pe o galerie abandonată de ani de zile. Deodată, ca într-un vis, îl orbeşte o lumină puternică. În jur, pereţii de piatră tremură ca varga, de parcă ar fi cutremur. Din crăpăturile rocii se scurge o pulbere fină, şi toată galeria se umple de-o ceaţă albicioasă, dindărătul căreia iese un bărbat înalt, cu păr alb şi lung, ca un sfânt căzut de pe catapeteasma unei biserici. Restul este istorie. Cu banii obţinuţi pe cele aproape două tone de aur extrase în decursul vieţii sale, Mihăilă Gritta a ridicat şapte biserici ortodoxe şi şapte şcoli confesionale în zona Munţilor Apuseni. Biserica Adormirea Maicii Domnului din Roşia Montană, Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gravriil din Bucium Cerbu, pe turla căreia apar iniţialele M. G., Biserica Sfânta Treime din Mogoş, Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Geoagiu Joseni, pe turnul căreia se poate citi „Gritta Mihail – 1829”, Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, pe turnul căreia scrie „Mihail – 1832”. Toate aceste lăcaşuri alături de câteva foste şcoli certifică marea operă de binefacere a lui Mihăilă Gritta din Roşia. Toate, biserici mari, frumoase, de zid, cu turle mândre, adevărate bijuterii! Se spune că şi biserica din Ardeu ar fi avut înscris pe turlă numele lui Mihăilă Gritta, dar însemnarea a dispărut, după o renovare. În fine, a şaptea biserică a lui Gritta se poate să fi fost biserica de la Cărpiniş, demolată între timp, când s-a construit pe locul ei o biserică nouă. Într-o epocă de maximă opresiune, exact între Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan şi Revoluţia lui Avram Iancu (Mihăilă a trăit între 1762 şi 1837), familia Gritta s-a folosit de aurul din munţi pentru a face din Apuseni o redută a ortodoxiei şi românismului. Iar când crucea şi cartea n-au mai fost de-ajuns, i-a venit rândul fiului lui Mihăilă, George Gritta, să-şi scoată băieşii la arme şi să schimbe pulberea de aur pe pulbere de tun…Din păcate, azi nu avem niciun portret al lui Mihăilă, ci doar fotografii ale urmaşilor lui. Figură emblematică a Ţării Moţilor este şi fiul lui Mihăilă, George Gritta, fiindcă acesta s-a alăturat lui Avram Iancu în luptele pentru apărarea Abrudului. George Gritta fu şi ridicatu la rangu de Tribunu în Roşia şi în tot cursul dregătoriei sale, de nimeni nu fu învinuitu sau acuzatu la prefectu. La fel ca părinţii săi, n-au cruţat osteneala şi averea pentru binele de obşte, scrie însuşi Avram Iancu, în 1851, într-un atestat pe care i-l înmânează personal, la Câmpeni, lui George Gritta, vechiul său tovarăş de arme. Părintele Simion Balint, mâna dreaptă a lui Iancu, consemnează şi el ajutorul dat de George Gritta şi de băieşii săi, în timpul Revoluţiei. Fiul lui Mihăilă a suportat, nu o dată, pe spezele sale, achiziţia de praf de puşcă şi de mâncare pentru armata lui Iancu, şi a cum-
părat două tunuri, fără de care aceasta nu avea nicio şansă să-l înfrunte pe maiorul Hatvani, în luptele pentru cucerirea Abrudului.
Azi, la Roşia Montană, puţine lucruri mai amintesc de marea personalitate locală, de acum mai bine de două secole. Câteva semne mărunte ale trecerii sale prin viaţă. Una dintre acestea este casa cea mare a lui Mihăilă; cu faţada frumos renovată, a fost cumpărată de la urmaşi , iar acum stă goală. Niciun panou, nicio hartă, care să arate un posibil traseu de la casa celui mai bogat miner din Roşia Montană spre galeria unde a descoperit aurul. Am fost nevoit să plătesc un ghid, ca să îmi arate drumul spre intrarea în Mina Gritta, de sub Muntele Cetate. După aproape o jumătate de oră de urcat, prin grohotişuri şi boscheţi, după ce am salutat paznicul Corporaţiei, care oficial nu mai extrage aur la Roşia Montană, am ajuns pe marginea prăpastiei. În locul în care de 2000 de ani se scotea aur. Vârful muntelui a dispărut de mult, şi s-a coborât adânc în vintrele lui. Peisajul este apocaliptic. Ghidul mă conduce pe un drum cunoscut de foarte puţini. Îmi spune, după ce dă la o parte câteva crengi groase, ce camuflează poteca: Te conduc spre galeria mea romană! Într-adevăr, primii care au scos aur din acest munte au fost romanii. Pe urmele lor s-a încumetat şi Gritta să caute metalul preţios şi a reuşit să îl găsească. Locul pare blestemat. Furia aurului i-a cuprins pe toţi contemporanii şi urmaşii lui Mihăilă Gritta. Au căutat peste tot, până când intrarea în mină s-a surpat. Nişte bârne vechi şi crăpate indică cu aproximaţie locul intrării…
Chiar dacă mormântul celui mai bogat miner din Roşia Montană nu mai există, o altă cruce-monument, cunoscută drept Crucea lui Gritta, străjuită de un alt monument dedicat luptătorilor din Apuseni, aminteşte de locul în care Mihăilă s-a închinat, înainte să intre în galeriile descoperite cu ajutorul vâlvei bune. La câteva sute de metri mai jos, în curtea celei mai mari şi frumoase biserici din Roşia Montană, îşi doarme somnul de veci fiul-erou.
Ciprian C. VASILESCU