În căutarea adevărurilor lumii

Ştiinţă, cercetare, economie

Despre cercetarea românească ar fi, aparent, puţin de vorbit din punct de vedere istoric. Dar numai la prima vedere. Deşi contextul geopolitic a fost nefavorabil dezvoltării în ansamblu a economiei, provocând rămâneri în urmă care păreau greu de surmontat, marile evenimente care au marcat a doua jumătate a secolului al XIX-lea, începând cu anul 1859, au condus la un proces de renaştere economică, social-culturală şi ştiinţifică, pe care o generaţie de excepţie a reuşit să o fructifice spre binele general al naţiunii. Prima unitate de cercetare din România este considerată a fi Institutul de Bacteriologie, fondat de Victor Babeş în anul 1887. Apoi s-a născut prima rafinărie din lume concepută integral de un inginer român, al cărui merit a fost realizarea unui flux complex de distalare a petrolului, de la ţiţei până la produse de înaltă prelucrare. A fost atunci o revoluţie, pentru că s-a vorbit pentru prima oară despre chimizarea petrolului, adică transformarea sa în sute de compuşi care stau la baza dezvoltării unor linii de noi produse, altele decât gazul lampant sau benzina. Au urmat primul institut de biospeologie din lume, Institutul Pasteur şi alte câteva laboratoare de cercetare în domeniul biologiei, medicinei, chimiei, fizicii aplicate, aproape toate patronate de muzee, universităţi sau fundaţii.
Imediat după Primul Război Mondial şi de-a lungul perioadei interbelice, sunt fondate noi institute de cercetare, atât în domeniul ştiintelor exacte, cât şi în cel umanist. Acum apar primele unităţi de cercetare în domeniul ştiinţelor agricole şi primele staţiuni de ameliorare a soiurilor de plante, primul institut de cercetări marine, institute de cercetare medicală, medicină legală, dezvoltarea medicamentelor, fizică aplicată, biologie, filozofie, matematică, istorie literară şi lingvistică. După anul 1960, numărul unităţilor de cercetare creşte galopant pentru a răspunde dezvoltării accelerate a industriei româneşti, acoperind aproape toate domeniile economiei. Acest lucru a fost o necesitate obiectivă pentru că dezvoltarea economică nu se poate face decât urmând trei paşi succesivi: cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovarea. Aceşti paşi au caracteristici distincte în ceea ce priveşte motivaţia şi punctul de pornire, metoda şi modalitatea de finalizare, iar rezultatele lor au importanţă selectivă. Trecerea de la un pas la altul nu se face simplu şi direct. Cercetarea ştiinţifică urmăreşte descoperirea legilor fundamentale care guvernează structura şi fenomenele lumii materiale şi a modului lor de manifestare în diferite situaţii concrete, cu scopul de a identifica şi elabora noi produse şi tehnologii. Punctul de plecare este plăcerea de a iscodi şi curiozitatea cercetătorului, dorinţa şi pasiunea sa de a descoperi şi explica lucruri noi, necunoscute încă de nimeni. De aceea, este o profesiune care se face cu har. A cerceta devine un mod de viaţă, pentru că noul nu apare din nimic, ci este rezultatul studiului vechiului, al imperfecţiunilor şi limitelor acestuia, având ca finalitate un nou produs, mult mai bun. De fapt, munca cercetătorului înseamnă efortul continuu de căutare a adevărului ştiinţific. Este probabil singura meserie din lume care se bazează pe îndoieli şi nu pe certitudini.
Adevărul ştiinţific nu poate fi influenţat de decizii politice sau administrative. Omul de ştiinţă este obligat să lupte cu dogmele şi presiunile exercitate de aparatul administrativ. Libertatea de gândire a omului de ştiinţă este garanţia căutării permanente a noului, a adevărului ştiinţific, folosind ca unice mijloace intuiţia, cunoaşterea, revelaţia şi experimentul. Începând cu anul 1990, cercetarea românească avea să devină un adevărat câmp de bătălie al ambiţiilor politice şi economice. Cea mai mare parte a institutelor de cercetare, inclusiv a celor fondate înainte de anul 1948, a dispărut sufocată atât de lipsa de viziune a unei clase politice incoerente şi puse pe căpătuială, care nu a înţeles decât târziu, foarte târziu, că o economie puternică nu se poate dezvolta exclusiv cu tehnologii costisitoare din import, cât şi de plecarea în străinătate a sute de cercetători valoroşi. În acei ani, cunoscuţi sub tristul nume de exodul creierelor, s-au pierdut cantităţi uriaşe de documente, tehnologii aflate în diferite stadii de concepere, mostre, aparatură, clădiri. România mai are în prezent doar 24 de institute de cercetare salvate numai de dăruirea şi încăpăţânarea unor oameni, dar şi de legislaţia europeană sau de ocrotirea, fie şi tardivă, a Academiei Române. O elită profesională creată în aproape o sută de ani de eforturi ştiinţifice a dispărut în mai puţin de un deceniu. Aici a intervenit şi o oarecare ignoranţă, un act de trufie al intelectualităţii autohtone: a apărut ideea fundamental eronată conform căreia intelectuali adevăraţi sunt numai cei de natură umanistă, restul fiind simpli tehnicieni. S-a anihilat astfel, prin marginalizare, un corp tehnic strălucit, cu rezultate de succes aplicate în economia reală. Şi s-a uitat că, înainte de orice altceva, omul de ştiinţă este un gânditor, un vizionar, căruia i se revelă lucruri, pe care apoi le transformă în obiect al cercetării. Şi a mai fost ceva. Aprecierea calităţii omului de ştiinţă prin productivitatea, originalitatea şi impactul activităţii sale creează pentru ştiinţă un nou tip de democraţie, democraţia competenţei şi nu a maselor. Iată ceva ce nu prea avea cum să convină unei clase politice mai degrabă mediocră şi autosuficientă.
Dar viitorul sună deja interesant. Formarea şi apariţia noilor generaţii de oameni de ştiinţă a devenit vitală pentru orice economie a lumii. Recuperarea decalajelor şi reducerea dependenţei faţă de importuri, penuria de resurse naturale, lipsa siguranţei energetice, competiţia acerbă a economiilor interconectate ale lumii au făcut din cercetare motorul cel mai important al creşterii economice. Noile teorii ale dezvoltării sugerează deja un tandem inedit, format din economia inovativă bazată exclusiv pe cercetarea fundamentală ca motor al dezvoltării accelerate. Economia europeană, aflată încă pe drumul căutării unei identităţi, ne obligă, din fericire, la un efort investiţional susţinut în acest domeniu. De aceste rezultate va beneficia nu numai Uniunea Europeană, ci întreaga omenire şi, ca urmare, fiecare ţară are datoria să contribuie la îmbunătăţirea cunoaşterii. Iar cunoaşterea ştiinţifică se concretizează prin lucrări ştiinţifice, brevete, tehnologii.
România a fost şi este parte a lumii. Suntem obligaţi, ca parte a unui sistem performant, să fim, la rândul nostru, performanţi. Nu ne mai putem fura căciula singuri şi nici să-i păcălim pe celilalţi. Trebuie să acordăm importanţa economică şi socială cuvenită unei elite profesionale şi unei activităţi ştiinţifice a cărei neglijare ne-a adus în stadiul de ţară consumatoare de tehnologie. Adică, undeva pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. Nu ne putem împăca, oricât de comozi am fi, cu această stare de lucruri. Sunt şi semne bune, foarte bune. În anul 1997, Agenţia Spaţială Europeană lansa un satelit printre componentele căruia se afla şi un dispozitiv realizat de cercetătorii români. Un prim pas şi un mare succes. Anul trecut a fost inaugurat, pe platforma de la Măgurele, cel mai mare laser al lumii. S-a întâmplat prin eforturile conjugate ale cercetătorilor români, care au lucrat în echipă alături de oameni de ştiinţă din mai multe state europene, dar şi datorită unei generoase finanţări europene.
Să privim cu încredere spre viitor, neuitând însă greşelile trecutului din care, să sperăm, am învăţat câte ceva. (Dragoş CIOCĂZAN)