Echipa de robotică a României a obţinut premiul I în Coreea de Sud (II)
Data:
27 februarie 2019
Reporter: Ce înseamnă pentru tine Clubul de robotică Autovortex?
Ana Lipianu, clasa a X-a, Colegiul Naţional Sfântul Sava: Anul trecut am fost în echipa liceului meu şi mi s-a părut că nu este suficient de bună pentru mine, fiindcă nu puteam să mă descurc suficient de bine. Am văzut un afiş în liceu cu Autovortex şi m-am înscris.
Reporter: Eşti, aşadar, de puţin timp în club, cum ai reuşit să te integrezi în echipa de robotică?
Ana Lipianu: Sunt singura din liceul meu şi nu ştiam pe nimeni. Am avut nişte ore în care veneam şi lucram pe roboţi vechi. Îi dezmembram şi în respectivele ore m-am împrietenit cu elevii altor licee, care fac şi ei parte din Clubul de robotică.
Reporter: Cei mai mulţi elevi provin de la Colegiul Naţional de Informatică Tudor Vianu?
Ana Lipianu: Da. Sunt foarte mulţi. Majoritatea. Mi se pare o oportunitate să îi cunosc pe elevii de la Vianu, Basarab şi Jean Monnet. Consider că nu contează din ce liceu eşti. Eu chiar sunt specială, fiindcă provin de la Colegiul Naţional Sfântul Sava şi sunt singura din acest liceu.
Reporter: Cum te privesc colegii tăi, după succesul răsunător din Coreea de Sud?
Ana Lipianu: Nu am anunţat dinainte motivul plecării în Coreea de Sud şi au fost foarte surprinşi când au aflat că ne-am întors cu aur. Nu se aşteptau, dar nu s-a schimbat nimic. Cred, totuşi, că mă preţuiesc mai mult.
Reporter: Este o experienţă extraşcolară, care te va ajuta în viitor. Crezi că te va influenţa, în alegerea carierei, succesul din Coreea de Sud?
Ana Lipianu: Mă gândeam, din clasa a VIII-a, să mă ocup de roboţi. Eram fascinată de robotică de când a apărut First Tech Challenge România. Am zis că o să mă ocup de robotică dintr-a IX-a şi anul acesta am ajuns să fac parte din această echipă de robotică cu rezultate foarte bune la competiţii. Sigur o să aleg Facultatea de Automatică sau Facultatea de Mecatronică.
Reporter: În România există, în afară de First Tech Challenge, vreo competiţie de robotică între licee?
Ionuţ Panea, coordonatorul echipei de robotică a României: În momentul în care noi am câştigat concursul de la Şcoala Americană, ne-am calificat la Campionatul Mondial din America. Atunci a fost prima participare, când am ieşit din ţară şi am avut două variante. Puteam să mergem în America să ne plimbăm şi să luăm contact cu civilizaţia lor sau alegi să continui, să îmbunătăţeşti robotul şi să îl duci la alt nivel. Atunci nu am terminat printre ultimii, am avut chiar un rezultat bun, dar era imposibil să ajungem în vârful piramidei. În anul următor am crezut că proiectul va prinde aripi, se va implica comunitatea locală. Din păcate, nimeni nu ne-a răspuns la cereri şi am continuat pe cont propriu. Eu am rămas cu copiii şi a trebuit efectiv să sun diferite cunoştinţe să îi întreb dacă au copii care vor să vină la robotică. Prima dată ne-am îndreptat către o robotică netargetată, pe ideea că orice copil poate face robotică, dacă te ocupi de el. Apoi ne-am calificat iar la un campionat mondial şi suntem singura echipă din lume care s-a calificat şapte ani la rând la campionate de robotică… Şi anul acesta am luat aur!
Reporter: Ce a însemnat pentru tine participarea la Campionatul de robotică din Coreea de Sud?
Mihaela Ioniţă, clasa a IX-a, Colegiul Naţional de Informatică Tudor Vianu: Au fost foarte mari emoţii, dar din momentul în care am câştigat, mândria de a fi român şi de a face parte din echipa de robotică a devenit un sentiment de nedescris în cuvinte.
Reporter: Dacă nu ai fi fost elevă la Tudor Vianu, liceu cu profil informatică, ai fi ajuns la Clubul de robotică?
Mihaela Ioniţă: Am aflat de Autovortex de la colegii mei mai mari. Clubul Autovortex este foarte popular la noi în liceu. Eu nu sunt specializată în programare, deşi acum sunt dispusă să învăţ. De la ei am aflat şi acum mă atrage foarte tare! Până acum, mă gândeam să dau la Facultatea de Drept şi să devin avocat, dar Autovortex mi-a schimbat complet perspectiva.
Reporter: Când aţi obţinut primul loc la un campionat de robotică?
Ionuţ Panea: Noi, când am ajuns la Campionatul Mondial, ne-am dat seama cum funcţionează sistemul. Nu sunt sportiv şi nici copiii cu care lucrez nu fac sport de performanţă, deci nu ştiam cum se ajunge la un nivel înalt de performanţă. Trebuie să te antrenezi, dar targetat. Adică să ştii că ai nişte faze intermediare, la care, dacă participi, o să fii bun la Campionatul Mondial. Cum au gândit americanii? Facem un sistem de competiţie, în interiorul liceului, deci avem şase, şapte echipe de robotică. După care, pe regiune, pe stat, pe super-regiune şi, după, la Campionatul Mondial. O echipă care participa la mondiale era trecută prin şase site şi ştia exact ce are de făcut. Noi ne-am dat seama că în România nu se poate face aşa ceva şi am încercat să schimbăm lumea! Ne-am dus în Rusia şi am câştigat, apoi, în Spania, încă o victorie. În Germania, în Olanda… şi tot aşa. La început, ne primeau crezând că am venit doar să ne plimbăm. La fiecare concurs există câte un stand al fiecărei echipe şi, efectiv, echipele de lângă noi îşi strângeau lucrurile să nu le luăm ceva. Am fost inclusiv în Franţa. Acolo ne-am cam dus de capul nostru, fiindcă nu au răspuns iniţial la încercările noastre de a ne înscrie. S-au trezit acolo cu noi. Am plătit taxa de participare, am jucat toate meciurile de calificare. Când am terminat ar fi trebuit să intrăm în finală. Au venit la noi: Luaţi taxa înapoi. Nu putem lăsa o echipă de romi să câştige campionatul! Ne-au făcut multe nedreptăţi. Şi nu doar francezii. Pentru că tot câştigam, organizatorii au început să ne refuze participarea. Prima oară te primesc. A doua oară îţi măresc taxa de participare, ştiind că avem probleme financiare. Apoi echipele partenere te trădează. Nu joci singur contra altor roboţi. Tu joci în alianţă, doi câte doi. În momentul în care ajungeam în semifinală sau finală, trebuia să alegem un partener dintre participanţi. Brusc, echipa aceea nu mai juca bine. Copiii lor nu se mai puteau concentra sau se strica robotul lor. Un sabotaj! De atunci am aplicat tactica de a merge cu două echipe de roboţi. Lucru pe care organizatorii nu îl concepeau. Cum să se prezinte o ţară cu strategie de luptă? Deşi totul era legal şi se mergea pe principiul de performanţă. Aşa au început şicanele. Efectiv, nu ne mai primeau la concurs. S-au introdus ligile, adică nişte etape intermediare şi efectiv te respingeau. Deşi primeau echipe din Franţa, din Spania, chiar şi din Italia, multe concursuri se ţin cu uşile închise, prin baze militare din Vestul Europei, ca să nu vină cineva din afară, care să lupte cu ei. Fiindcă, după atâţia ani de participare, noi „le timorăm copiii”.
Reporter: La sfârşitul lui ianuarie aţi venit cu Aur din Coreea de Sud, cum v-au primit românii?
Ionuţ Panea: E o discuţie complicată! Feed-back-ul românilor de rând, care intră pe facebook şi se bucură la o ştire în care văd aur pentru tricolor, este o recompensă mare. Asta e marea noastră bucurie. Că mai aducem un strop de fericire în viaţa asta amară! În rest, nu se mişcă absolut nimic. Comunitatea nu este receptivă să ajute ca performanţa să meargă mai departe. Pentru copii, sigur că este o recunoaştere şi, implicit, o bucurie, că au reuşit să vină cu Premiul I. Dar, după două, trei zile, totul revine la normal şi o luăm de la zero.
Reporter: Ce urmează?
Ionuţ Panea: După ce am câştigat locul I în Coreea de Sud… noi ne doream să câştigăm acest loc ca să fim calificaţi la Campionatul Mondial de la Detroit, căci este o condiţionare. Regula zice că trebuie să participi la un concurs regional într-o ţară, oriunde, şi în momentul în care primeşti locul I eşti eligibil pentru mondiale. Eşti bun, ţi se dă invitaţie. Şoc! Surpriză! După ce am câştigat medalia de aur, ne-au redus cota de la trei la unu. Ne-am dorit să ajungem la mondiale şi obiectivul nu a fost atins! (Ciprian C. VASILESCU)
Numărul 808
