Aur pentru România la Campionatul de Robotică din Coreea de Sud (I)
Data:
21 februarie 2019
Singura echipă din lume calificată la campionate internaţionale şapte ani la rând!
• Incredibilele succese obţinute de elevii români care fac parte din Clubul de robotică condus de profesorul de Finanţe Ionuţ Panea au uimit o lume întreagă. • Rezultatele excepţionale din cei şapte ani de la înfiinţarea clubului au în spate sacrificii enorme, chiar şi umilinţe din partea organizatorilor campionatelor de robotică.• Nici echipele ţărilor dezvoltate nu suportă să fie învinse • Piedici „inteligente”: mărirea taxei de participare, schimbarea regulilor în timpul competiţiilor • De la umilinţă la triumf • Cum sunt călcate în picioare prejudecăţile • Pasiunea şi încrederea – ingrediente ale succesului • Statul român nu este interesat de performanţă! • Familiile şi prietenii sponsorizează participarea Clubului de robotică la competiţii. • Iată povestea iniţiatorului Autovortex, dar şi a premianţilor, elevi obişnuiţi, dar care au o pasiune fără limite: robotica!
Reporter: Domnule Ionuţ Panea, vă propun să refacem drumul în sens invers, de la cel mai recent succes al echipei de robotică spre începuturi.
Ionuţ Panea: Succesul răsunător din Coreea de Sud, a fost bine gândit şi pregătit. Tema concursului se dă prin septembrie, după aceea începe sezonul. Este momentul în care toate echipele din toată lumea ştiu ce au de făcut, dar nu se explică cum. Ştii doar câte puncte primeşti pentru anumite sarcini. Copiii trebuie să înceapă lucrul, respectiv concepţia robotului-prototip, apoi, când acesta este gata, se fac testele. Este foarte important să testezi robotul, să închegi echipa… Noi avem în fiecare an o infuzie de sânge proaspăt. Apoi trebuie să lucrăm pe două planuri. Prima dată să ne ocupăm de robot, în acelaşi timp să încercăm să integrăm copiii noi, care vin la Clubul de robotică. Echipa noastră are un ritm specific, un anumit pas de lucru. În general, lucrăm mai mult seara şi este un regim semi-spartan. Se munceşte foarte mult şi nu toţi rezistă! Pe de altă parte, noi ne autofinanţăm în cea mai mare parte.
Reporter: Inclusiv robotul, cu care plecaţi la concursuri, este făcut din resurse financiare proprii?
Ionuţ Panea: Absolut tot! Robotul şi deplasarea. De aici rezultă că nu pot pleca în deplasare decât cei care îşi permit. Trebuie să ne axăm pe acei copii; în acelaşi timp, încerc să găsesc resurse să acoperim o parte din cheltuielile celor care sunt mai vechi. Pe aceştia ne bazăm şi din ei se formează nucleul dur al echipei.
Reporter: În momentul de faţă aveţi nişte veterani?
Ionuţ Panea: Da. De exemplu, Adina este la a patra plecare. A participat inclusiv la campionatul mondial de anul trecut. Deşi este fată, se implică foarte mult şi nu este doar ea în situaţia asta.
Reporter: Înţeleg că, deşi aţi primit Aurul în Coreea de Sud, ai unele nemulţumiri…
Adina Grecu, clasa a XI-a, Colegiul Naţional de Informatică
Tudor Vianu: Da. În străinătate toţi încearcă să îşi facă concursuri interne, pentru că au spus că echipele lor sunt demoralizate deoarece noi venim şi câştigăm mereu. Ei vor să îşi promoveze echipele lor! Noi, însă, trebuie să câştigăm, ca să ajungem la mondiale. Aşa se face că am călătorit şi călătorim în tot felul de ţări, unde ne mai primesc şi unde se dau invitaţii pentru America.
Reporter: În Coreea de Sud cum a fost?
Adina Grecu: În Coreea de Sud a fost bine pentru că am câştigat. Am fost foarte buni! Am muncit foarte mult la roboţii noştri şi aşa am reuşit să câştigăm. Am ajuns căpitani de alianţă. Noi am fost primii patru calificaţi şi, mai departe, ne-am ales două echipe cu care să fim în alianţă să jucăm semifinalele şi finalele. Am câştigat şi am luat trofeul la alianţele pe căpitani, respectiv locul I, adică Aur!
Ionuţ Panea: Ca ea, mai sunt Ioan, Ducu şi Bogdan.
Reporter: Câţi fac parte din acest nucleu?
Ionuţ Panea: Opt sau zece, dintr-un total de optzeci de copii, cu vârste cuprinse între 10 şi 18 ani.
Reporter: Cum ai ajuns la Clubul de robotică?
Costin Teodorescu, clasa a IX-a, Colegiul Naţional Matei Basarab: Unul dintre colegii mei mi-a spus despre acest proiect şi am decis să vin la recrutare; mai târziu a început să îmi placă şi s-a transformat într-o pasiune.
Reporter: Până să ajungi în Coreea de Sud, cât timp ai exersat?
Costin Teodorescu: Trei, patru luni în care am muncit. Am fost alături de ei şi mi-am făcut prieteni noi.
Reporter: Cu ce impresie ai venit din Coreea de Sud?
Costin Teodorescu: Am plecat cu încredere şi chiar mi-am dorit să luăm premiu, mai ales că ştiam ce poate să facă robotul nostru. Acolo competiţia a fost foarte strânsă.
Reporter: Ce alte echipe erau foarte bune?
Costin Teodorescu: Pe lângă România, o altă echipă foarte bună era una din Coreea. Ne-a surprins. Aveau roboţii lor, doar că nu i-aş putea ridica la nivelul nostru. Erau buni între ei.
Reporter: Te rog să îmi spui câteva lucruri despre robotul vostru, robotul câştigător?
Costin Teodorescu: Acesta le-a ridicat foarte multe probleme şi coreenilor şi românilor, deoarece era ceva nou, ceea ce a surprins ambele părţi. Şi pe coreeni şi pe noi.
Reporter: Ce ştie să facă concret robotul?
Costin Teodorescu: Am încercat să facem un robot bun pe toate planurile. Tema de anul acesta a fost foarte grea, dar am reuşit să îi depăşim pe toţi. Roboţii lor nu pot face nici jumătate din ce ştie să facă robotul nostru.
Reporter: Are un nume?
Costin Teodorescu: Încă nu i-am pus nume robotului câştigător, dar o să îi punem.
Reporter: În 2012 v-a venit ideea să faceţi un Club de robotică?
Ionuţ Panea: Impropriu spus de robotică. Am avut norocul sau ghinionul, şansa sau cum poţi să o numeşti…de a participa la primul concurs de robotică. Eu locuiesc în Voluntari, iar cei de la Şcoala Americană, din Pipera, reuşiseră în acel an să-şi aducă campionatul de robotică aici, pentru şcolile din Centrul şi Estul Europei. Este un grup închis, unde fac campionate de baschet, volei etc. şi au zis să introducă şi robotică. S-au gândit să implice şi două şcoli de stat din România şi au ales o şcoală din Voluntari, cu profil tehnologic, şi un liceu tehnic din Bucureşti. Directorul şcolii din Voluntari, fiindu-mi prieten, m-a întrebat dacă vreau să mă implic alături de copii, să facem un roboţel, care să se mişte un pic. Sunt economist, nu ştiu programare, însă sigur îmi plăcea şi îmi place să meşteresc. Nu eram conştient de ce mă aştepta. M-am implicat, i-am cunoscut pe copii şi fix în două săptămâni am reuşit să punem pe picioare un robot perfect funcţional, cu care am participat… (Va urma) (Ciprian C. VASILESCU)
Numărul 808
