Nu ne mai suntem stăpâni!
Data:
6 februarie 2019
Suntem înconjuraţi de violenţă. De la violenţa verbală la violenţa fizică.
Copiii pot fi violenţi pentru că nu ştiu cum să se manifeste altfel, nu ştiu să vorbească, să argumenteze, sau aşa au văzut în familie. Maturii violenţi sunt proşti sau sunt bolnavi; la rândul lor, ca şi copiii, nu ştiu cum să se manifeste altfel pentru a-şi demonstra puterea. Şi pentru unii şi pentru ceilalţi, cred că există o singură soluţie: educaţia. Pentru copii, în familie şi în instituţiile de învăţământ, pentru maturi, în unităţile de reeducare, ceea ce ar trebui să fie închisorile, atunci când alte soluţii au fost epuizate. Pare simplu, dar este foarte dificil!
La toate nivelurile, nimeni nu mai are răbdare să asculte argumentele celuilalt. Toată lumea etichetează pe toată lumea. Totul este luat personal. Fiecare se consideră a fi în tranşee şi acţionează în forţă pentru a se apăra de un glonţ virtual ce pare a-l lovi iminent.
Isteria s-a înstăpânit. Nu ne mai suntem stăpâni. Rar mai vezi un zâmbet. Toată lumea e pusă pe replică arţăgoasă, condimentată cu gest violent. Bătaie, tentativă de omor în şcoli, crime pe stradă, corecţii fizice în familii, explozii de brutalitate pe eşichierul politic…Violenţa a devenit „cool”. Rar auzi „vă rog”, „mulţumesc”, „scuzaţi”… Tot mai des înjurături, fie că e vorba de trafic, de stradă, de unităţi de învăţământ, fie că este vorba de unităţi ale administraţiei publice locale sau centrale, fie că este un studio de televiziune. Înjurătura şi pumnul au luat locul comportamentului civilizat.
Se bat copiii, se bat aleşii, se bat soţii, prietenii, se fură, se violează, se minte. De ce? Devenim tot mai trişti şi mai răi. Aceasta este structura umană? Este lipsa de educaţie? Dar şi oameni foarte educaţi – în sensul şcolilor multe şi înalte absolvite – sunt violenţi! Evident, cuvintele folosite nu sunt aceleaşi, dar sunt echivalente ca duritate a mesajului.
Toţi – bărbaţi şi femei – se vor „mascul alfa”, vor să-şi impună punctul de vedere, nu cu argumente, ci cu forţa pumnului, prin intimidarea rivalului. Şi, până la urmă, nici nu contează dacă este vorba de un rival. Fiecare vrea să aibă ultimul cuvânt, să se audă cel mai mult şi mai tare, să-l umilească pe celălalt, nu să câştige la puncte. Ci prin KO, să-l pună pe partener la pământ şi, dacă se poate, acesta să nu se mai ridice.
A dispărut „simţul umorului”?! A dispărut umorul? Inteligenţei i s-a atrofiat această calitate? Exacerbăm ironia şi limităm autoironia. Zâmbetul este rânjet. Suntem patetici. Tânjim după nu ştim ce într-o Poiană a lui Iocan desţelenită din propriul areal. Tânjim şi urâm. Dar ca într-o glumă proastă. Nu ne luăm în serios. Nici nu ne mai sperie propria violenţă. Doar ocărâm violenţa altora. Şi aşteptăm ca oficialii, violenţi şi ei, să ia măsurile necesare. Fără violenţă! Din păcate – mi-aş dori să mă înşel! – aşteptăm de la alţii ceea ce noi parcă nu mai putem să oferim: raţiune, educaţie, linişte, înţelegere, empatie, compasiune, iubire şi calm. Şi nu, nu cred că sărăcia materială este cauza. (Mioara Vergu-Iordache)
Numărul 808
