Conservarea şi protejarea culturii naţionale
Data:
23 ianuarie 2019
Discurs rostit cu prilejul Zilei Naţionale a Culturii, marţi, 15 ianuarie 2019, la Ateneul Român
Cultura naţională a românilor are câteva caracteristici fundamentale, care trebuie conştientizate şi apoi promovate mereu, cu scopul păstrării sale la nivelul de competitivitate cel mai înalt. În primul rând, cultura naţională nu se poate imagina decât în cadrul său universal, în raport cu care a pulsat mereu, la care s-a raportat şi în ale cărui curente s-a încadrat constant de la Renaştere încoace. În al doilea rând, cultura naţională are o dimensiune istorică esenţială, fără de care nu poate funcţiona, fără de care îşi pierde statutul şi se disipează în alte culturi sau moare pur şi simplu odată cu poporul care a creat-o.
S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiţii ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul colo, -ere, colui, cultum are accepţiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris şi acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunităţi, concretizate în creaţii şi realizate, de regulă, în instituţii. Cultura aceasta spirituală s-a înfăptuit de-a lungul istoriei şi se înfăptuieşte şi acum, sub ochii noştri. Ea este, prin urmare, o moştenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală şi prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creaţie spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moşteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educaţie, transmisă dinspre trecut. Tot aşa, cultura de grup şi, mai exact, cultura românilor ca naţiune nu are niciun înţeles fără componenta sa istorică.
Umaniştii secolului al XVI-lea, de la Neagoe Basarab şi Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) până la Macarie, Eftimie şi Azarie, deşi au scris încă în limbile liturgice, de cancelarie şi de cultură ale vremii, au avut o aplecare spre valorile poporului român încadrate în valorile generale europene. În lucrarea „Hungaria” (1536), Nicolae Românul, mândru că descinde din dinastia domnitoare a Ţării Româneşti, spune: „Moldovenii au aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi religie ca şi cei din Ţara Românească; se deosebesc în parte doar prin îmbrăcăminte… Limba lor şi a celorlalţi români a fost odinioară romană, ca unii care sunt coloni ai romanilor. În vremea noastră, limba moldovenilor se deosebeşte foarte mult de aceea (limba latină), dar vorbele lor pot fi înţelese de latini” . Referindu-se apoi la românii din Transilvania, adaugă: „Românii spun că sunt coloni ai romanilor. Argumentul acestui lucru este că au multe în comun cu limba romană şi se găsesc în acest loc foarte multe monede ale acestui popor, fără îndoială indicii mari ale vechimii şi stăpânirii romane aici” .
Umaniştii târzii şi pre-iluminiştii – Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Dimitrie Cantemir – formaţi la lumina şcolilor occidentale au demonstrat romanitatea poporului român şi latinitatea limbii, preamărind Dacia Romană, ca premisă a intrării spaţiului nostru de la Carpaţi şi de la Dunăre în circuitul continental. Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moşi-strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească” . Concepţia acestui savant despre unitatea poporului său este exprimată în texte variate, dar reiese în chip sintetic dintr-un pasaj aflat în Historia Moldo-Valachica: „Astfel, astăzi moldovenii, muntenii, vlahii transalpini, basarabenii şi epiroţii se numesc pe sine cu toţii cu un nume cuprinzător, nu vlahi, ci români, iar limbii lor neaoşe îi spun limba română” . Cea mai extinsă şi savantă argumentare a unităţii şi originii romane a românilor, rămasă ca atare până spre finele secolului al XVIII-lea, a făcut-o Dimitrie Cantemir, în lucrarea Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, publicat într-o primă ediţie la Sankt Petersburg, în anul 1717, de la Naşterea Mântuitorului (sau 7225, de la Facerea Lumii). Aici, autorul afirmă clar, din primele pagini, că neamul romano-moldo-vlahilor „necurmat lăcueşte în Dachia (adecă în Moldova, în Ţara Munteniască şi în Ardeal)”. Unitatea şi romanitatea apar însă exprimate peste câteva pagini, înainte de Prolegomena, loc în care se arată, de fapt, titlul dezvoltat al lucrării: „Hronicon a toată Ţara Româniască (care apoi s-au înpărţit în Moldova, Munteniască şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian înpăratul Râmului. Aşijderea pentru numerele carele au avut odată şi carele are acmu. Şi pentru romanii cari de atunce într-însa aşăzindu-să, într-aceiaşi şi pănă acmu lăcuesc”. Lucrarea îi aşază pe români între popoarele romanice, în cadrul lor european firesc.
Iluminismul românesc, ilustrat cel mai bine de Şcoala Ardeleană, a fost o formă a luptei de emancipare naţională prin cultură, prin erudiţie, prin domenii largi ale cunoaşterii, precum istoria, filologia, literatura, filosofia, teologia, dreptul şi chiar ştiinţele naturii. Acei mari intelectuali, precum Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu, Ignatie Darabant, Ioan Para, au elaborat nu numai cărţi de căpătâi ale culturii naţionale, ci şi texte politice fundamentale ale emancipării noastre: „Fericite auguste împărate! (…) Naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian, în nenumărate rânduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldaţi veterani, ca să apere Provincia. Urmaşii lui Traian Augustul au stăpânit Dacia câteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpânire, în această Provincie a fost răspândită şi credinţa creştină după ritul bisericii răsăritene” (din Supplex Libellus Valachorum elaborat de elita românească transilvăneană la 1791 şi înaintat Vienei) . Generaţia iluministă românească a crezut sincer că prin cultură se poate ajunge la libertate şi a militat neîncetat pentru acest ideal.
După 1821, începe afirmarea pre-romantismului şi a apoi a romantismului românesc, cu accente tot mai puternice, de la Vasile Cârlova şi Grigore Alexandrescu până la Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu şi Mihai Eminescu. Dacă umanismul şi chiar iluminismul românesc au privilegiat antichitatea, urmărind să imite (până la un punct) clasicismul greco-roman, considerat leagănul lumii civilizate, romantismul a recuperat pentru creaţie Evul Mediu, când s-au afirmat popoarele europene deplin constituite pe ruinele Imperiului Roman şi ale vecinătăţilor sale barbare. Tema ruinelor, castelele princiare şi boiereşti, etosul luptei de apărare a Republicii Creştine în faţa asalturilor Semilunii, gloria eroismului pentru apărarea moşiei etc. sunt abordări care apropie clar romantismul românesc de cel european. În vreme ce în proză principele preferat este Alexandru cel Bun (scriitorul afirmă că îşi poate dovedi până la acest domn ascendenţa!), în lirica eminesciană, deopotrivă în cea de sorginte populară şi în cea de factură cultă, Ştefan cel Mare este de departe monarhul dominant. De la vagi rememorări sau pomeniri doar de nume până la adevărate portrete, voievodul tutelar se bucură de o atenţie constantă. „Când Ştefan se suie călare pe cal/ Răspunde Suceava din urmă…” („Ştefan cel Mare. Schiţe de imn”) , încât marele luptător în numele Ţării şi al Crucii se confundă cu naţiunea sa şi cu lumea dreptăţii, pentru care s-a căznit atât de mult în viaţa pământească. Altminteri, domnul apare veghind din ceruri la soarta Moldovei şi a României întregi. În faţa nimicniciei vremurilor de ocupaţie a provinciilor istorice, de către austrieci, de către unguri şi de către ruşi, adică de către „străinii” cei răi, mântuirea (în poezia „Doina”) nu poate veni decât de la Ştefan cel Mare: „Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las’ Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinţilor/ În seama părinţilor…” . Voievodul, dotat cu atributul divin al învierii, aidoma Mântuitorului lumii, este singurul capabil să salveze Ţara. Fie şi numai la sunetul cornului voievodal, „Toţi duşmanii or să piară/ Din hotară în hotară” . După patru secole de la fondarea Putnei, „fiii României” se roagă înaintea Domnului lor, ca înaintea Domnului din ceruri: „Dar printre fum şi lupte în cercul de lumină/ Se văd cereşti casteluri de-a lui Hristos tării,/ Şi între ele-i Putna, în care-adânc se-nchină/ Lui Ştefan-vodă astăzi ai României fii.” Şi în alte poezii de sorginte populară, tot Ştefan cel Mare domină scena, aşa cum se întâmplă în „Muşatin şi codrul”: „Ştefan-vodă, tinerel,/ Trece puntea singurel,/ Cu pieptarul de oţel,/ Cu cuşma neagră de miel, /Drag i-e codrului de el” („Închinare lui Ştefan Vodă”) . Domnii români ai lui Eminescu stăpânesc, organizează şi oblăduiesc ţara în mod natural, ocrotind naţiunea.
De la romantism încoace, curentele europene devin tot mai numeroase, mai intense şi, unele, tot mai excentrice, găsindu-şi pe rând, aproape fără decalaje cronologice, pandanţii în cultura românească.
Sincronizarea civilizaţiei româneşti cu cea occidentală – dincolo de marea chestiune a formelor fără fond, teoretizată de Titu Maiorescu – s-a realizat mai întâi prin cultură. Creaţia culturală de nivel european a fost însoţită de înfiinţarea unor instituţii de cultură potrivite modernizării, de la biblioteci şi muzee până la licee şi universităţi, de la ASTRA până la Academia Română. În funcţionarea bună a acestor instituţii, limba română a jucat rolul de catalizator, de element coagulant şi aşa se întâmplă şi astăzi. Alături de istorie şi de credinţă, limba română ne dă măsura naţionalităţii noastre, a identităţii noastre ca popor. Mulţi specialişti ne atrag atenţia că limba română se află acum în pericol. Nu cred că trebuie să ne lăsăm copleşiţi de asemenea semnale, însă nu este bine nici să le ignorăm. Asistăm la o serie de atentate grave asupra limbii române, de la „poluarea” ei cu barbarisme şi cu expresii nepotrivite, calchiate mecanic din alte limbi şi până la asalturile asupra unităţii sale. Sunt unii – mânaţi de interese extra-ştiinţifice – care tind să desprindă de limba română dialectele sale sudice şi mai ales dialectul aromân, aşa cum sunt alţii care vor să diminueze numărul orelor de română din şcoli şi să organizeze studiul limbii şi literaturii după criterii anistorice, nerespectând succesiunea curentelor culturale şi creând un adevărat haos în structurarea materiei.
Menirea Academiei Române – ca şi a Ministerului Educaţiei şi a Ministerului Culturii (devenit, simptomatic, şi al Identităţii Naţionale) – este de a veghea asupra calităţii educaţiei tinerilor din România. Iar această educaţie, înscrisă ferm în cadrele europene şi universale, trebuie să rămână una românească dacă mai credem în menirea acestei ţări numite România şi dacă mai dorim să lăsăm urmaşilor raţiunile de a sărbători, peste decenii şi secole, Ziua Culturii Naţionale. (Academician Ioan Aurel POP, preşedintele Academiei Române)
Numărul 808
