Ziua Culturii Naţionale – Eminescu azi, între alb şi negru
Data:
16 ianuarie 2019
Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reţinute sau sistemele de filozofie posibile e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă către tot. (Constantin Noica)
Au trecut 169 de ani şi numeroase anotimpuri, au trecut perioade mocirloase şi epoci luminoase. Eminescu a murit…O ştim prea bine. Poezia se face azi la colţ de stradă. Inspiraţia „funcţionează”, ca respiraţia. Pseudo-teme precum sărăcia, tranziţia, alcoolul, mizeria umană, destrăbălarea ţin pagina ziarelor şi a emisiunilor tabloid. Acestea au devenit temele majore ale poeţilor din închisorile de drept comun şi ale băieţaşilor de cartier, care fac rime la minut?
Cultura a fost băgată la dubă la începutul anului 2012, când puterea se schimba în România, în urma unor mitinguri şi revolte de stradă. Au trecut 7 ani de atunci şi instituţiile culturale au intrat mai toate în colaps. Unele conectate la aparate, în terapia intensivă de la Ministerul Culturii ar vrea să treacă dincolo, spre moartea veşnică, dar nu sunt lăsate nici să trăiască, nici să moară. Ieri s-a retrocedat Branul, azi Muzeul Literaturii Române, mâine cine ştie?! poate Palatul Mogoşoaia. Biblioteca Naţională, a devenit mall cultural, mai mult mall, decât cultural. Cine să mai înţeleagă ce se petrece în cultura cu C mare? Un lucru e cert. Pe Bulevardul Dacia s-a cântat prohodul pentru literatura română şi nu oricum. S-a mers atât de departe cu sadismul, încât executorii au decis ca ziua de 15 iunie 2014 să fie data evacuării patrimoniului cultural al muzeului. Ce ziceţi ? Mirosea a ură la cultură? Eu zic că da! Că termenul de 15 iunie nu a fost ales întâmplător. Că ziua morţii lui Eminescu trebuia adoptată ca simbol al pierderii identităţii unei culturi. În cazul (din 2014 ) aruncarea în stradă a instituţiei cunoscută sub denumirea de Muzeu Naţional al Literaturii Române exact la împlinirea a 125 de ani de la trecerea în eternitate a Martirului poeziei noastre. Între timp s-au găsit soluţii şi acum muzeul are două sedii, în care încape tot patrimoniul acumulat de la înfiinţarea instituţiei. Să nu uităm că lui Mihai Eminescu îi datorăm crearea viitoarei instituţii, pentru că în anul centenarului naşterii sale s-a pus piatra de temelie a MNLR. Conducerea de atunci a Uniunii Scriitorilor a hotărât să folosească sumele neconsumate (din fondurile alocate centenarului) pentru achiziţionarea unor documente, altele decât cele eminesciene, aparţinând marilor scriitori. Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor, a luat decizia de a pregăti impresionantul fond documentar astfel achiziţionat, pentru a deveni patrimoniul unei instituţii culturale de rang naţional, consacrată literaturii române. E bine că povestea Muzeului Naţional al Literaturii Române s-a terminat frumos, dar ce se întâmplă azi, la 169 de ani de la naştere cu Eminescu? Nu cumva îi ştirbim din faimă în fiecare zi? Nu cumva am devenit insensibili la literatura poetului naţional? Fug de sintagme precum „poetul nepereche” sau „Luceafărul Literaturii Române”, pentru că Eminescu este cel mai mare poet al nostru. Punct.
Cred însă că noi suntem cei mai mici urmaşi ai lui! Suntem mici pentru că ne depărtăm de el, îl luăm în râs, ca fiind ultimul romantic, îi ridicăm câteva busturi şi statui şi le lăsăm încremenite în timp. Îi folosim numele impropriu! A ajuns Eminescu firmă de fast food în 2019 şi asta chiar nu deranjează pe nimeni? Apelăm la citate eminesciene, când vrem să epatăm şi să facem dovada patriotismului?
Ce se întâmplă cu locurile în care a scris sau a trăit? Unde sunt plăcile memoriale, care să ateste că Eminescu e viu, că este printre noi! Mă bucur ca un nebun când găsesc în Centru vechi al Bucureştiului o placă albă, pe care scrie că „în acest imobil poetul Mihai Eminescu a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, între anii 1880-1881”, dar ignor cu desăvârşire faptul că un supermarket cunoscut a integrat placa în propria firmă şi în propriile culori ale magazinului?
Pornesc către Cimitirul Bellu, ca să mă asigur că măcar acolo Eminescu este intact. Aici, pe aleea care îi poartă numele, îi găsesc uşor locul de veci, găsesc teiul şi o clădire ucigătoare din sticlă şi oţel, ce se prăvăleşte parcă peste gardul cimitirului. Eminescu este în tranziţie ca noi toţi. Eminescu şi teiul trec de la un anotimp la altul, de la o stare la alta… acum sunt singuri, acum au vizitatori, acum au flori şi bentiţe tricolore, acum zăpadă. Exact metamorfoza eminesciană! Am aprins o lumânare şi am plecat mai departe, pe urmele poetului naţional.
Nu în Parcul Naţional, unde poetul încă mai are un bust, din raţiuni pragmatice (bustul este orientat cu faţa spre Casa de Cultură a Sectorului 2, care îi poartă numele) fiindcă aici, din primăvară până în toamnă târziu, am văzut nişte scene care m-au revoltat. Soclul de piatră, pe care Eminescu este aşezat, serveşte de cele mai multe ori ca suport pentru cele mai mari recorduri româneşti: Cea mai mare plăcintă din România, cea mai mare pâine, din ţara noastră! Am văzut într-o vară, chiar un grătar plin cu mici şi fleici, ce sfârâiau la baza bustului şi am înţeles atunci cât de important este Eminescu pentru noi. Desigur nu vreau să dramatizez, dar poate ne amintim mult prea rar de marele poet, cel mult de două ori pe an …La aniversarea din 15 ianuarie şi la comemorarea din 15 iunie!
Academia Română a făcut tot ce i-a stat în putinţă, transformând ziua de 15 ianuarie în Ziua Culturii Române, după ce Camera Deputaţilor a adoptat, la 16 noiembrie 2010, acest proiect de lege, act normativ ce a întrunit 175 de voturi favorabile, unul împotriva si doua abţineri. Păcat că nici în acest context nu ne întoarcem privirea cu totul spre Eminescu! Când zic să ne întoarcem privirea la marele poet nu mă refer la cele patru fotografii, care ne-au rămas de la el şi îl reprezintă cu siguranţă pe Eminescu, ci la opera lui extraordinară, la viaţa lui, din care putem extrage pilde foarte utile, de la Eminescu Filosoful, Publicistul, Naţionalistul.
Tocmai am sărbătorit cu mare fast Centenarul Marii Uniri, unde era Eminescu? Nu l-am văzut nici la Bucureşti, nici la Focşani, nici la Alba Iulia! Ciudat, el era peste tot, dar nu am avut ochi să îl vedem. Marea Unire nu ar fi fost aceeaşi fără Eminescu, fără un Porumbescu, fără zeci sau sute de alţi români, care nu au fost implicaţi în actul propriu-zis al Unirii, dar fără de care dezideratul tuturor românilor nu s-ar fi împlinit!
Închei nu o pledoarie pentru Eminescu, ci o pledoarie pentru valorile româneşti, în frunte cu Mihai Eminescu, fiindcă el a fost şi rămâne un conducător de oşti, un tânăr voievod, aşa cum îl vedea şi descria Lucian Blaga, care şi-a scos compatrioţii din întuneric şi i-a condus spre lumină! Cred cu tărie că încă nu a curs suficientă cerneală, despre Marele Român, încât să fie epuizat subiectul!
Eminescu nu se poate epuiza! Eminescu este şi rămâne Ideea Naţională în fiinţa noastră, oricât am încerca să îi otrăvim numele, alăturându-l unor firme de „mâncare rapidă”, magazine de cartier sau unor personaje nefaste din istorie. A îngheţat sau secat izvorul din Cişmigiu, dedicat poetului, dar „tot ce-i românesc nu piere”, cum afirma artistul complet Tudor Gheorghe (în spectacolul său), atâta timp cât mai avem o inimă ce bate… (Ciprian C. VASILESCU)
Numărul 808
