Între iubire exaltată şi resemnare se scurge viaţa noastră, a majorităţii. Normalul pare a fi excepţie. Fiecare dintre primele categorii explorează şi descoperă, primii dorinţe, ceilalţi, realitate, din care refuză să vadă frumosul şi binele, totuşi. Sunt oameni care nu pot trăi fără iubire, ceilalţi au nevoie de „teritoriu” solid pe care să calce, să construiască, să întemeieze. Cei care au ales, aleg normalitatea au exerciţiul acceptării. Toţi aparţinem omenirii. Cu toţii avem bunele şi relele noastre.
Ciclic, ne activăm mintea, inima, sufletul, din păcate, pe rând. Simţim nevoia de ordine, de predictibilitate. Ceea ce este corect. Dar declarăm că nu ne place să fim încolonaţi, să ni se facă program, să acceptăm „paternalisme”. Şi gândim că noi suntem buni, că alţii sunt răi. Cu toate acestea?! Încercăm să fim sinceri cu noi înşine? Pentru noi.
Ce ziceţi de faptul că în ajunul marilor sărbători religioase ne aducem aminte de cei mai săraci şi mai singuri decât noi, de copii şi bătrâni abandonaţi, de bolnavi…? (Nu despre „îngerii” dintre noi vorbesc!) Nu cumva ne cumpărăm iertare? Deoarece aceia „fără noroc” sunt acolo tot timpul anului! Din nefericire. Sigur, situaţia lor nu ar trebui să fie în grija noastră! Noi am putea, ar trebui să le facem mai bun un trai decent, asigurat de statul nostru, adică tot de noi, dar administrat de funcţionarii pe care îi plătim din munca noastră.
Ne manifestăm şi iubirea de ţară în mod festiv, la date din calendar validate de „aleşii” noştri. Dar iubirea de ţară eu cred că trebuie să fie permanentă, nu de moment. O iubire constantă, exigentă, asumată. Aşa cum ne iubim părinţii şi copiii. Nu le spunem în fiecare zi că-i iubim, dar le arătăm că îi iubim, asigurându-le un trai dacă nu cât ne-am dori de confortabil, măcar într-un climat de bine şi înţelegere. Ce facem pentru acest climat? Muncim, suntem harnici, învăţăm, suntem serioşi, punctuali, ne respectăm cuvântul dat. Facem acestea şi pentru ţară? Sigur, mulţi o fac. Dar nu toţi, probabil, nu majoritatea. Mulţi nici nu se gândesc, nu-şi pun problema dragostei de ţară. Cu toate că, dacă, aşa cum ne cam place, ne uităm peste gard/garduri, vom vedea că toate ţările normale, civilizate, bogate, cu oameni prosperi, cultivă dragostea de patrie şi afurisesc orice încercare de a dojeni, înjura, bârfi propria ţară. Şi ei au nemulţumiri, dar îşi îndreaptă furia către vinovaţi concreţi, nominalizaţi, nu către ţară! Se implică în binele comunităţii apropiate şi apropriate, înţeleg că „schimbarea” pe care o doresc începe cu fiecare în parte.
…M-am gândit aşa pentru că tocmai am sărbătorit ţara, România, şi am intrat sub semnul lui Moş Nicolae, când toate ghetuţele curate trebuie să fie pline. Mai ales cu iubire! (Mioara Vergu-Iordache)