Violenţa în mediul şcolar nu este un fenomen izolat, ci expresia unor dezechilibre care traversează relaţiile dintre elevi, profesori, familie şi comunitate. Trecerea de la violenţă la dialog nu poate fi realizată prin măsuri punitive punctuale, ci printr-un parteneriat educaţional coerent, în care fiecare actor îşi asumă un rol specific. Sunt analizate formele violenţei şcolare, rolul profesorului ca mediator şi model comunicaţional, responsabilitatea familiei în formarea competenţelor socio-emoţionale şi contribuţia comunităţii la crearea unei reţele de protecţie. Este prezentată, totodată, experienţa seminariilor interactive de prevenire şi combatere a violenţei desfăşurate în perioada 11–14 noiembrie la Colegiul Universitar „Spiru Haret” în colaborare cu Asociaţia Profesorilor şi Dascălilor de Pretutindeni şi Asociaţia Internaţională EdX Global.
Şcoala este, prin definiţie, un spaţiu al formării, al încrederii şi al siguranţei. Cu toate acestea, realitatea ultimilor ani arată că violenţa – fizică, verbală, psihologică sau digitală – a devenit o prezenţă tot mai vizibilă în viaţa cotidiană a instituţiilor de învăţământ. Rapoartele internaţionale atrag atenţia că un număr semnificativ de elevi din întreaga lume se confruntă cu forme de agresiune din partea colegilor, iar consecinţele acestor experienţe se reflectă în rezultatele şcolare, în starea de bine şi în parcursul lor ulterior de viaţă (UNESCO, 2019).
Violenţa şcolară nu poate fi înţeleasă doar ca un comportament individual deviant. Ea este simptomul unor relaţii fragile, al unor tensiuni nerezolvate şi, adesea, al unei comunicări deficitare între actorii educaţionali. Din această perspectivă, prevenirea violenţei presupune o schimbare de paradigmă: de la reacţia sancţionatoare la construirea, în mod deliberat, a unui climat bazat pe dialog, respect şi responsabilitate împărtăşită. Modelul ecologic propus de Bronfenbrenner (1979) oferă un cadru util pentru această abordare, arătând că dezvoltarea copilului este influenţată simultan de microsistemele în care trăieşte – familia, clasa, grupul de prieteni – şi de interacţiunile dintre acestea.
Violenţa şcolară: delimitări conceptuale şi forme de manifestare
În sens larg, violenţa şcolară cuprinde orice comportament intenţionat care produce suferinţă fizică sau psihică, care afectează demnitatea persoanei sau care perturbă desfăşurarea normală a activităţii educaţionale. Literatura de specialitate distinge mai multe forme principale:
• violenţa fizică – lovire, îmbrâncire, deteriorarea bunurilor personale;
• violenţa verbală – insulte, ameninţări, porecle jignitoare, ironii repetate;
• violenţa psihologică şi relaţională – excludere din grup, izolare, răspândire de zvonuri, manipulare;
• violenţa digitală (cyberbullying) – mesaje ofensatoare, publicarea de imagini fără acord, hărţuire în reţelele sociale.
O formă specifică şi deosebit de nocivă este bullyingul, definit de Olweus (1993) prin trei criterii: intenţionalitatea agresiunii, caracterul repetitiv şi dezechilibrul de putere dintre agresor şi victimă. În România, conceptul a primit consacrare legislativă prin Legea nr. 221/2019, iar Ordinul nr. 4343/2020 a aprobat metodologia de prevenire şi combatere a violenţei psihologice – bullying în unităţile de învăţământ, care prevede constituirea unor grupuri de acţiune antibullying la nivelul fiecărei şcoli. Cadrul legislativ actual, inclusiv Legea învăţământului preuniversitar nr. 198/2023, subliniază dreptul fiecărui elev la un mediu educaţional sigur şi incluziv.
Este important de reţinut că violenţa nu implică doar agresorul şi victima, ci şi martorii. Aceştia, prin tăcere, încurajare sau intervenţie, pot amplifica ori pot stopa un episod de agresiune. Tocmai de aceea, programele eficiente de prevenţie se adresează întregului grup, nu doar elevilor direct implicaţi (Neamţu, 2003; Debarbieux, 2006).
Rolul profesorului: de la autoritate la mediere
Profesorul ocupă o poziţie-cheie în prevenirea violenţei, deoarece el este adultul care observă zilnic dinamica grupului şi care poate interveni în timp real. Rolul său depăşeşte transmiterea de cunoştinţe şi include dimensiunea de manager al clasei, de consilier şi de mediator al conflictelor.
Profesorul ca model comunicaţional. Elevii învaţă mai mult din felul în care adulţii se comportă decât din ceea ce aceştia spun. Un profesor care ascultă activ, care îşi exprimă dezacordul fără a umili şi care tratează greşeala ca pe o oportunitate de învăţare oferă un model concret de rezolvare nonviolentă a tensiunilor. Comunicarea nonviolentă, în sensul propus de Rosenberg (2003) – observare fără evaluare, exprimarea sentimentelor şi a nevoilor, formularea unor cereri clare –, poate deveni un instrument cotidian al activităţii didactice.
Profesorul ca manager al climatului clasei. Regulile stabilite împreună cu elevii, rutinele previzibile şi consecvenţa în aplicarea lor reduc considerabil riscul apariţiei conflictelor. Un climat în care fiecare elev se simte văzut şi valorizat diminuează nevoia de a obţine atenţie sau statut prin agresivitate.
Profesorul ca mediator. Atunci când conflictul a apărut, abordarea restaurativă (Zehr, 2002) oferă o alternativă la sancţiunea pur punitivă: părţile sunt invitate să discute despre ceea ce s-a întâmplat, despre cine a fost afectat şi despre cum poate fi reparat prejudiciul. Această abordare responsabilizează agresorul, sprijină victima şi reconstruieşte relaţiile din interiorul grupului.
Pentru a-şi îndeplini aceste roluri, profesorii au nevoie de formare continuă specifică, de sprijinul consilierului şcolar şi de o cultură organizaţională care încurajează lucrul în echipă, nu gestionarea individuală, solitară, a situaţiilor dificile.
Rolul familiei: primul spaţiu al învăţării relaţionale
Familia este primul context în care copilul învaţă ce înseamnă să fii ascultat, să-ţi exprimi emoţiile şi să gestionezi frustrarea. Stilul parental, modul de rezolvare a conflictelor în familie şi expunerea copilului la violenţă – inclusiv la cea din mediul online – influenţează direct comportamentul acestuia în şcoală.
Contribuţia familiei la un climat şcolar sigur se concretizează în mai multe direcţii:
• dezvoltarea competenţelor socio-emoţionale ale copilului: empatie, autocontrol, toleranţă la frustrare;
• supravegherea echilibrată a activităţii online şi discutarea deschisă a riscurilor asociate reţelelor sociale;
• comunicarea constantă cu profesorii, nu doar în momentele de criză;
• evitarea legitimării violenţei prin mesaje de tipul „dacă te loveşte, loveşte-l şi tu”.
Modelul parteneriatului şcoală – familie – comunitate elaborat de Epstein (2011) arată că implicarea părinţilor are efecte pozitive atunci când este sistematică şi bidirecţională. Şcoala nu trebuie să-i convoace pe părinţi doar pentru a le comunica probleme, ci să-i implice în activităţi comune, în ateliere de parenting şi în elaborarea regulilor de convieţuire. La rândul lor, părinţii devin parteneri reali atunci când recunosc şcolii autoritatea educaţională şi susţin, acasă, mesajele transmise în clasă.
Rolul comunităţii: o reţea de protecţie în jurul şcolii
Şcoala nu funcţionează izolat. Autorităţile locale, poliţia de proximitate, serviciile de asistenţă socială şi de protecţie a copilului, organizaţiile neguvernamentale, instituţiile culturale şi religioase, mass-media – toate influenţează, direct sau indirect, climatul în care cresc copiii. Comunitatea poate contribui la prevenirea violenţei prin:
• oferirea unor spaţii şi activităţi extraşcolare care canalizează energia tinerilor în direcţii constructive (sport, artă, voluntariat);
• campanii de informare privind bullyingul, cyberbullyingul şi consumul de substanţe;
• intervenţia rapidă şi coordonată a specialiştilor în cazurile grave;
• parteneriate cu universităţile pentru formarea cadrelor didactice şi pentru cercetarea fenomenului.
Un rol aparte îl au instituţiile de învăţământ superior care pregătesc viitori profesori, psihologi şi educatori. Prin programele de formare şi prin activităţile de extensie universitară, acestea pot transfera în practica şcolară modele validate de prevenţie şi intervenţie.
Seminariile interactive de la Colegiul Universitar Spiru Haret – un exemplu de bune practici
Un exemplu concret de transpunere în practică a acestui parteneriat îl constituie activităţile de prevenire şi combatere a violenţei organizate în perioada 11–14 noiembrie la Colegiul Universitar Spiru Haret. Activităţile s-au desfăşurat sub forma unor seminarii interactive, sub coordonarea managerului instituţiei, conf. univ. dr. Lăcrămioara Hurloiu, şi a formatorului conf. univ. dr. Sebastian Chirimbu, alături de prof. sociolog Marcela Ţibuleac şi prof. dr. Alina Călina.
Seminariile au pornit de la premisa că prevenirea violenţei nu se învaţă prin prelegeri, ci prin experienţă, reflecţie şi dialog. Participanţii au fost implicaţi în activităţi precum:
• analiza de studii de caz inspirate din situaţii reale din şcoli, cu identificarea formelor de violenţă, a factorilor declanşatori şi a posibilelor intervenţii;
• jocuri de rol în care participanţii au experimentat succesiv perspectiva victimei, a agresorului, a martorului şi a profesorului mediator;
• exerciţii de comunicare nonviolentă şi de reformulare a mesajelor conflictuale în mesaje centrate pe nevoi;
• dezbateri privind rolul familiei şi al comunităţii, cu accent pe perspectiva sociologică asupra factorilor de risc şi de protecţie;
• elaborarea în echipă a unor planuri de acţiune pentru prevenirea violenţei în clasă şi în instituţia de învăţământ.
Valoarea acestor seminarii constă în caracterul lor interdisciplinar: perspectiva managerială, cea psihopedagogică şi cea sociologică s-au completat reciproc, oferind participanţilor o imagine integrată asupra fenomenului. Mai mult, metodele interactive utilizate au reprodus, la scară mică, exact tipul de climat pe care seminariile şi-au propus să-l promoveze – un spaţiu în care opiniile diferite sunt ascultate, conflictele sunt discutate deschis, iar soluţiile sunt construite împreună.
Prin astfel de iniţiative, instituţia universitară îşi asumă rolul de actor comunitar activ, contribuind la formarea unor profesionişti capabili să transforme şcoala într-un spaţiu al dialogului.
Concluzii
Trecerea de la violenţă la dialog nu este rezultatul unei singure intervenţii, ci al unui proces de durată, care presupune coerenţă, consecvenţă şi colaborare între toţi cei implicaţi în educaţia copiilor şi a tinerilor. Măsurile izolate, oricât de bine intenţionate, îşi pierd eficienţa atunci când nu sunt susţinute de o viziune comună şi de o cultură a responsabilităţii împărtăşite. Prevenirea violenţei devine reală abia atunci când şcoala, familia şi comunitatea vorbesc aceeaşi limbă şi urmăresc aceleaşi obiective.
Profesorul, prin exemplul personal şi prin competenţele de mediere, transformă clasa într-un spaţiu sigur, în care fiecare elev se simte ascultat, respectat şi valorizat. Modul în care cadrul didactic gestionează tensiunile, comunică cu elevii şi reacţionează la greşeli devine, în timp, un model pe care aceştia îl preiau în propriile relaţii. Familia, prin educaţia emoţională oferită acasă şi prin parteneriatul activ cu şcoala, consolidează valorile respectului, empatiei şi toleranţei şi oferă copilului sentimentul de siguranţă de care are nevoie pentru a se dezvolta armonios. Comunitatea, prin resursele, instituţiile şi reţelele sale, completează acest efort şi oferă cadrul larg de protecţie şi de sprijin de care copiii şi tinerii au nevoie, mai ales în situaţiile care depăşesc posibilităţile de intervenţie ale şcolii.
Experienţa seminariilor interactive desfăşurate la Colegiul Universitar Spiru Haret susţine ideea că formarea practică, interdisciplinară şi centrată pe dialog este una dintre cele mai eficiente căi de prevenire a violenţei. Participanţii au putut experimenta direct situaţii de conflict, au analizat perspectivele tuturor celor implicaţi şi au construit împreună soluţii aplicabile în practica educaţională. Astfel de iniţiative arată că prevenirea violenţei nu se învaţă doar teoretic, ci se formează prin exerciţiu, reflecţie şi colaborare.
În final, un climat şcolar sigur nu înseamnă absenţa conflictelor, ci existenţa unor mecanisme mature, asumate de toţi actorii educaţionali, prin care conflictele sunt recunoscute, discutate deschis şi transformate în oportunităţi de învăţare şi de creştere. A educa pentru dialog înseamnă, în fond, a pregăti generaţii capabile să trăiască împreună în respect, înţelegere şi responsabilitate.
Conf.univ.dr. Lăcrămiora HURLOIU
Conf. univ. dr. Sebastian CHIRIMBU
Universitatea Spiru Haret
Bibliografie
Bronfenbrenner, U. (1979). The Ecology of Human Development: Experiments by Nature and Design. Cambridge, MA: Harvard University Press.
Debarbieux, É. (2006). Violence à l’école: un défi mondial? Paris: Armand Colin.
Epstein, J. L. (2011). School, Family, and Community Partnerships: Preparing Educators and Improving Schools (2nd ed.). Boulder, CO: Westview Press.
Legea nr. 221/2019 pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011. Monitorul Oficial al României.
Legea învăţământului preuniversitar nr. 198/2023. Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613/05.07.2023.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării (2020). Ordinul nr. 4343/2020 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 privind violenţa psihologică – bullying.
Neamţu, C. (2003). Devianţa şcolară. Iaşi: Polirom.
Olweus, D. (1993). Bullying at School: What We Know and What We Can Do. Oxford: Blackwell.
Rosenberg, M. B. (2003). Nonviolent Communication: A Language of Life (2nd ed.). Encinitas, CA: PuddleDancer Press.
UNESCO (2019). Behind the Numbers: Ending School Violence and Bullying. Paris: UNESCO.
Zehr, H. (2002). The Little Book of Restorative Justice. Intercourse, PA: Good Books.




