„Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti.”

Poate că doar mie mi se pare că în ultimele decenii noi, românii, am preluat din experienţele altor popoare mai mult rău şi urât. Cu zeflemeaua ce ne caracterizează, o noncalitate, cred, facem haz până ne asumăm involuntar sau nu (?!) copierea unor atitudini, expresii, comportamente… De ce?

Pentru că… Poate nu avem încredere în noi, că, deşi de multe ori părem că ne credem „buricul Pământului”, de fapt acţionăm ca paria, ne considerăm dispreţuiţi, marginalizaţi, nebăgaţi în seamă. Vom fi având un complex de inferioritate ce ne macină din interior. Şi atunci încercăm să „sărim în ochi”, „să ne băgăm în seamă”. Teorie, veţi spune. Aveţi dreptate, dar încerc să explic, să îmi explic.

Zilele acestea s-au întâmplat fapte reprobabile în şcolile româneşti, la toate nivelurile, din învăţământul primar la cel universitar. Nu, nu sunt naivă, nu este pentru prima oară şi, pentru că societatea noastră iar va închide ochii, se va mai întâmpla. Din păcate.

Violenţa a devenit o caracteristică pentru toate vârstele. A început cu limbajul. Apoi au fost gesturi inacceptabile la adresa doamnelor profesoare. Am zâmbit pentru că, probabil, ne-am gândit că nouă, individual, nu ni se întâmplă. Şi ni s-a întâmplat. Am găsit vinovatul în „anturaj”, dar nu am acceptat că „anturajul” suntem noi. Şi am ajuns la violenţa fizică. Acceptată ca un dat, de la copii până la maturi.

Respectul este considerat caduc. Copiii sunt lăsaţi să acţioneze fără limite, să nu le alterăm „personalitatea”. Spunea cineva că educaţia a fost lăsată exclusiv pe seama şcolii, a cadrelor didactice. Nu cred. Intervenţia părinţilor este nocivă. Ei ştiu mai bine decât educatorii. Îi vorbesc de rău în faţa copiilor, nu îi respectă. Şi atunci ce pretenţii putem avea de la şcoală? La şcoală se face parada modei. Uniforma pare că este o constrângere. Disciplina, prezenţa la ore -din ce în ce mai scurte – facultative, fără extemporale, fără teze, fără teme pentru acasă…Şi câte şi mai câte! Anul şcolar pare a fi un sac cu mult prea multe găuri şi cu puţine petice! Nu începe bine şcoala că intervine vreo săptămână de vreun fel, nu peste tot valorificată, ci de vacanţă!

 Pe de o parte, familiile, dar şi statul manifestă acelaşi „respect”! Salarii mici, legi negociabile doar în sens nefavorabil, promovări pe bază de carnet de partid sau de nepotism, manuale lipsă sau prost alcătuite, intervenţii în „timpul jocului” în structura anului de învăţământ… Şi câte şi mai câte. Ne mirăm atunci că elevii atacă profesorii sau colegii cu cuţitul, cu maceta? Pe când arme de foc?! Că aşa este la alţii!

Nu sărăcia materială ne-a adus în situaţia de azi! Ci ignorarea educaţiei. Şi, pentru aceasta, toţi suntem vinovaţi, ca participanţi direcţi sau numai spectatori.

Ne amintim?! „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.” (Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”) (Mioara VERGU-IORDACHE)