Opinia Națională

Săptămânal de opinie, informație și idei de larg interes național

  • Home
     
  • Publicații
     
  • Editorial
     
  • Universitaria
     
  • Despre noi
     
  • Contact
     
Back to top

Prima pagină > Vitralii > Cu şişul în mână şi mintea în mod „avion”

Cu şişul în mână şi mintea în mod „avion”

icon-calendarData: 27 octombrie 2026

Există ceva profund neliniştitor în ştirile despre violenţa din şcolile româneşti şi de aiurea. Nu doar faptele în sine sau amploarea fenomenului, nu doar agresivitatea unor copii care par să fi descoperit prea devreme că pumnul sau cuţitul pot ţine loc de argument, că umilirea celuilalt poate deveni spectacol şi că frica unei victime poate fi transformată în divertisment. Neliniştitor este mai ales sentimentul că asistăm la o revoluţie pe care încă nu ştim s-o înţelegem, darămite s-o oprim. Ceva se întâmplă cu această generaţie, fiindcă vârsta la care inocenţa ar trebui să triumfe în faţa cruzimii pare să coboare necontenit, iar noi continuăm să ne comportăm de parcă am avea de-a face cu nişte accidente izolate, rezolvabile printr-o şedinţă cu părinţii şi o mustrare în cancelarie. Violenţa între copii nu e ceva nou. Nici generaţiile trecute n-au fost alcătuite exclusiv din îngeraşi cu genunchii juliţi şi buna-cuviinţă cusută, sub formă de matricolă, pe uniformă. Au existat bătăi în curtea şcolii, umilinţe, abuzuri, copii transformaţi în ţinte ale amuzamentului colectiv. Totuşi, niciunui copil nu-i trecea prin cap să-şi înjunghie profesorul sau să umple pereţii toaletelor şcolii cu mâzgăleli rasiste, xenofobe, legionare. Brutalitatea zilelor noastre pare a fi generată de un univers tehnologic care o amplifică, o înregistrează, o distribuie şi, uneori, o recompensează cu ceva ce generaţiile precedente nu au avut la îndemână: celebritatea instantanee. Răutatea, ferocitatea, batjocura, umilirea, barbaria, sălbăticia pot deveni un videoclip de succes, capital de imagine, motiv de mândrie. Ideea că o altă fiinţă umană este un obiect pe care îl poţi folosi pentru propria distracţie nu vine doar din jocurile pe calculator – acesta ar fi un verdict prea comod. Dar nici nu putem pretinde că toate formele de consum digital sunt inofensive, indiferent de vârstă, durată, conţinut şi context. Atunci când timpul petrecut în faţa ecranelor înlocuieşte mişcarea, conversaţia, lectura şi relaţiile directe, când copilul ajunge să consume fără întrerupere imagini şocante şi modele de comportament construite pentru a provoca reacţii violente, avem datoria să ne întrebăm ce fel de mediu psihologic construim în jurul lui astfel încât să nu rămână rupt de realitate, blocat în modul „avion”. Atunci, ce fel de revoluţie să fie aceasta şi cui serveşte?

Antonio Gramsci, el însuşi o victimă a violenţei şi a exceselor ideologice ale vremii sale, a pus degetul pe rană: „Pentru a cuceri puterea, nu este neapărat nevoie să ocupi palatul în care aceasta îşi are sediul. Este mult mai eficient să cucereşti, să strâmbi, să perverteşti minţile celor pe care vrei să-i subjugi.” Copiii sunt invitaţi să consume realităţile lumii înainte de a învăţa să le judece, să reacţioneze înainte de a înţelege, să emită pretenţii şi sentinţe înainte de a cunoaşte, să admire înainte de a distinge între ceea ce merită admirat şi ceea ce ar trebui privit cu suspiciune. În acest carnaval al certitudinilor imediate, gândirea devine un exerciţiu facultativ. Verificarea informaţiei, o pierdere de timp. Îndoiala, un semn de slăbiciune. Iar răbdarea, această virtute discretă fără de care nu se poate construi aproape nimic durabil, riscă să devină o relicvă a unei civilizaţii care încă mai crede că lucrurile importante cer timp. Iată o formă de progres pe care nimeni nu s-a ostenit să o insereze în broşurile de prezentare ale societăţii digitale. Vom avea, aşadar, o generaţie tot mai competentă tehnologic, dar din ce în ce mai lacunară emoţional. Nu pentru că tehnologia ar distruge inevitabil empatia, ci pentru că empatia nu se instalează prin actualizări automate, nu vine la pachet cu noile aplicaţii şi nu are nimic de a face cu inteligenţa artificială. Ar fi absurd să ne imaginăm că o putem izgoni din viitorul copiilor noştri. Trebuie doar să ne imaginăm ce se întâmplă cu acea parte din noi care ar trebui să tresară când vedem un om suferind. Nu avem motive să presupunem că o generaţie întreagă ar fi devenit, brusc, mai rea sau că o forţă întunecată ar fi pus stăpânire pe minţile tinerilor. Dar avem motive să ne întrebăm dacă nu cumva am construit, fără să înţelegem pe deplin consecinţele, un mediu în care atenţia este permanent solicitată, emoţia este exploatată, agresivitatea poate aduce notorietate, iar liniştea necesară formării unei personalităţi a devenit un lux. Iată, fără îndoială, una dintre cele mai paradoxale victorii ale progresului tehnologic: construim maşini tot mai inteligente, înconjurate de oameni din ce în ce mai stupizi, şi descoperim, prea târziu, că nimeni nu se mai ocupă de ceea ce ne face umani. (Dragoş CIOCĂZAN)

Online

  • Bucuresti, dragostea mea (10)
  • Ce citim (83)
  • Centenar (30)
  • Cetăţean european (96)
  • Chipuri ale succesului (7)
  • Civilizaţia străzii (21)
  • Cultura la zi (190)
  • Destine (3)
  • Editorial (380)
  • Educaţie financiară (28)
  • Estetica străzii (30)
  • Ferestrele Istoriei (52)
  • Ferestrele trecutului (30)
  • Implicaţi (313)
  • Interviu (24)
  • Invitaţie la drumeţie (10)
  • Invitaţii în lumea artelor plastice (320)
  • Istorie abandonata (14)
  • Istorie recuperată (22)
  • Locuri (11)
  • Mari români (19)
  • Memorator (1)
  • Pasiuni (2)
  • Popasuri culturale (88)
  • Povești adevărate (7)
  • Preuniversitaria (325)
  • Puncte de vedere (28)
  • Romania de top (22)
  • Romania Spectaculoasa (51)
  • Studenție (2)
  • Tradiții (30)
  • Unde ne sunt absolvenţii (12)
  • Universitaria (1.356)
  • Vacanţă deşteaptă (15)
  • Valori româneşti (131)
  • Vitralii (357)
  • Vorbe altfel (4)

Numărul 808

Copyright Opinia Națională 2012