Cum şi-a făcut Păcală plută din coceni

Văzând Păcală că vremea şi vremurile au luat-o razna, că furtunile sunt din ce în ce mai dese şi mai năprasnice, şuvoaiele luând pe sus tot ce le iese în cale – se umfla pârâul de lângă casă, de se trezea mereu cu broaştele în pat –, se gândi să-şi cumpere o barcă. Una cu coviltir trainic, fiindcă din cer, aduse de vijelie, mai cădeau tot felul de lucruri zbârnâitoare. Nu ca să se plimbe cu ea duminica, printre raţe, ci ca să aibă cu ce să-şi salveze pielea şi gospodăria în caz că apele ar rămâne tulburi. Aşa că, într-o bună zi, îşi luă traista, îşi puse pălăria cea bună şi plecă la târg. Cu vaca după el şi uşa în spate, cum îl ştim. Nici nu apucă să întrebe unde s-ar putea găsi o barcă, că îl şi abordă un om dintr-un sat vecin. Omul îl ascultă cu atenţie, află ce-l doare, cât de des se umflă apele şi cât de tare se teme să nu-şi piardă agoniseala. Apoi îi explică, pe un ton grav, că problema era mult mai complicată decât îşi închipuia un biet ţăran. „O barcă nu-i o simplă barcă”, îi dădu el de înţeles. „E o investiţie strategică, un proiect de anvergură, o viziune asupra viitorului. Nu te poţi apuca să faci aşa ceva fără un plan, fără o echipă, fără consultanţi străini şi, mai ales aşa, rupt în tur şi fără parale.” Păcală îl întrebă cât costă. Suma îl năuci complet, de banii ăia putea cumpăra o flotă, nu o lotcă. „Acu’ n-am bani” îngăimă el. „Nu-i nimic, îmi dai vaca drept arvună şi, dacă nu te superi, şi uşa aia de-o porţi în spate, văd eu ce fac cu ea.” „Şi restul de bani?” Păcală află atunci că omul avea un nepot, cu inimă mare şi buzunare adânci, care împrumuta bani aproape oricui. Nu cerea garanţii, împrumuta tuturor cu dobândă mică. Iar dacă nu mai apucai să-ţi achiţi datoria, nu-i nimic: rămâneau copiii, nepoţii, strănepoţii. O familie unită, după cum se vede, inclusiv în materie de credite transcendente. „Deci eu împrumut banii, îţi dau vaca şi uşa, şi tu îmi faci barca?” „Nu eu. Un văr frizer.” „Păi ştie el să facă bărci?” „Aş, de unde, dar are un prieten care are o pădure şi îi dă cheresteaua, apoi o trimite unui cumnat de-al lui care pe vremuri repara bărci şi are un unchi marinar.” Păcală simţi că lucrurile încep să se lege. El avea nevoie de o barcă, ceilalţi aveau bani, relaţii şi se pricepeau la tâmplărie şi la politică. La urma urmei, vaca era cam bătrână şi apatică, nu mai fătase de mult şi nici lapte nu prea dădea, iar el purta uşa aia veche în spate doar de dragul poveştii. Nu mai suntem pe vremea când un om tăia lemnul, făcea barca şi o vindea celui care avea nevoie de ea. Aia era o economie primitivă, lipsită de viziune. Acum avem lanţuri de valoare, parteneriate internaţionale, intermedieri, expertiză şi know-how. În ciuda unor îndoieli, cu mintea tulbure, Păcală se învoi. Plecă acasă fără vacă, fără uşă şi cu datorii pentru trei-patru generaţii.

Şi vremea trecea, şi furtunile îşi făceau de cap, şi el tot cu broaştele în pat, dar barca nu venea. Se duse din nou la târg ca să vorbească cu omul din celălalt sat. Nu, barca nu era gata: prietenul vărului frizer nu furnizase cheresteaua, din cauză că nu primise acordul de mediu ca să taie copacii. Cumnatul, ăla de repara bărci şi avea un unchi marinar, era pregătit, cheltuise deja banii pe scule şi catran, dar aştepta şipcile, care nu veneau şi pentru că nu se emisese autorizaţia de transport – o hârtie despre care se vorbise deja cu ginerele unchiului reparatorului de bărci. „Şi acum ce vrei, să-ţi dau eu socoteală? În definitiv, eu ţi-am oferit doar consultanţă.” Păcală se întoarse acasă şi, ca să nu piardă vremea, începu să-şi facă singur o plută din coceni de porumb. Nu era mare lucru, dar avea un avantaj esenţial: cocenii erau ai lui, îi ştia, îi strânsese cu propriile mâini şi nu trebuia să plătească dobândă pentru ei. Îi legă frumos, îi aşeză unul lângă altul şi obţinu o plută modestă. Nu avea catarg, nu avea coviltir. Păcală îşi făcu socoteala, până la urmă nu ieşise rău: îşi cumpărase, cu propriii bani, o barcă pe care nu se ştie dacă o va vedea vreodată, rămăsese dator pe următorii patruzeci de ani, şi rămăsese şi fără vacă şi fără uşă. Povestea ar fi putut să se termine aici, dacă Păcală n-ar fi aflat că păţania lui nu era unică. În sat se vorbea despre o mare fabrică de corăbii, ridicată de generaţii de meşteri, în care se adunaseră pricepere, utilaje, hale, docuri şi oameni care ştiau să transforme o bucată de fier într-o ambarcaţiune adevărată. Un loc unde nu trebuia să cauţi un văr de-al frizerului ca să afli cine poate construi o barcă. Şi acolo se întâmplase cam la fel. Aşa se face că, în ziua în care apele se revărsară din nou peste sat, Păcală îşi luă pluta din coceni şi se urcă pe ea. Pluta se clătină, se înclină, scoase câteva trosnete şi porni la vale, dar îl ţinu deasupra apei. În urma lui, casa fără uşă fu luată de ape şi grajdul se prăbuşi gol. Singura rămasă întreagă fu datoria. (Dragoş CIOCĂZAN)