Unde ne e „punctul de sprijin”?

Nu ştiu ce ne lipseşte ca să mutăm Pământul din loc… Eh, să nu exagerez, nu chiar aşa, măcar să urnim societatea, eonomia românească din loc, din mlăştinirea în care batem pasul pe loc. „Punctul de sprijin” sau pârghiile? „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi muta Pământul din loc” se zice că ar fi zis acum peste două milenii celebrul Arhimede, matematician, fizician şi inventator grec (pentru cine nu-şi aminteşte din cursurile primare). Nu ştiu dacă a primit „punctul de sprijin” sau nu a avut mijloacele de a construi nişte pârghii suficient de mari! Dacă le-ar fi avut, probabil că ar fi mutat şi Pământul din loc. Dar a gândit aşa, a crezut. Pentru că dacă gândeşti, dacă ai puterea să crezi, visele se împlinesc. Cu o condiţie mică. Să acţionezi. Să identifici „punctul de sprijin” şi să acţionezi pârghiile necesare. Toate în favoarea acestui popor, în favoarea acestor oameni dispuşi să activeze pârghiile şi să mişte mecanismul socio-economic anchilozat cu voie sau fără voie. Depinde pe cine asculţi! Cert este că nici măcar gândirea nu are un „punct de sprijin” în argumentarea pro sau contra a dezlânării din societatea românească.

Bine, nu suntem vreo excepţie! Ţările numite democratice nu par a fi mai tihnite. Peste tot e zarvă. Peste tot lumea este nemulţumită. Ce mi se pare de neînţeles este că, nu ştiu cum se face, cei responsabili de situaţia economico-socială ce produce nemulţumire nu se dau la o parte. „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!”

Uneori spunem că parcă timpul s-a oprit în loc. Aşa pare! „Istoricii clipei”, ziariştii, pot confirma din arhiva lor. Dar nu timpul s-a oprit în loc! Timpul îşi vede de treaba lui. Noi ne-am oprit în loc, acceptând să trăim după regului ce ni se impun, refuzând faptele bune, munca, hărnicia, realizările, empatia, iubirea, recunoştinţa, respectul… Toate acestea ne-au ajutat în timp să creştem, să ne bucurăm, să alegem grîul de neghină, să apreciem succesele compatrioţilor noştri, să învăţăm, să ne cunoaştem istoria, tradiţiile… să zâmbim, să ne zâmbim…

Ne resemnăm că „viaţa merge înainte”?! Uneori, facem parte din această viaţă sau o purtăm în noi. De multe ori însă o privim impasibili cum trece, cum ne depăşeşte. Ni se întâmplă să ne trezim şi să ne urcăm în trenul ei, în „trenul vieţii”. Din păcate însă mulţi sfârşesc sub locomotivă sau sub vagoane, pe şine proiectate de alţii şi construite tot de alţii. Au cam dispărut şi gările solide în care să aşteptăm „trenul vieţii”: familia, şcoala, anturajul propice, reperele societăţii. Din ce în ce mai puţini ştim încotro, ştim ce vrem să găsim, ne imaginăm parcursul dincolo de un vetust „mers al trenului”. Cam demult nu prea se mai urcă lumea în tren cu convingere, cu entuziasm…Cei mai mulţi speră la El Dorado. Dezamăgirea este mare. Pentru că ne amăgim. Pentru că am pierdut şi „punctul de sprijin” şi am uitat şi să construim pârghii. (Mioara VERGU-IORDACHE)