Sunt peste tot români. Cineva spunea că dacă mergem la Polul Sud apare de undeva un român care este gata să ne facă rost de un pinguin. Dar românii noştri sunt şi implicaţi în viaţa comunităţii locale. Sunt parlamentari, primari, directori, profesori, medici, artişti etc. Presa italiană readuce în atenţia publicului o pagină spectaculoasă şi prea puţin cunoscută de istorie, respectiv, rolul decisiv jucat de diplomatul român Nicolae Petrescu-Comnen în salvarea Florenţei şi a celebrului Ponte Vecchio, în ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial.
În vara anului 1944, trupele germane se retrăgeau din Italia aplicând politica „pământului pârjolit”. Oraşul Florenţa, bijuteria Renaşterii europene, era minată toată şi pregătită pentru distrugere. Podurile peste Arno, Galeriile Uffizi, centrul istoric şi monumentele simbol erau vizate pentru a fi aruncate în aer, la ordinul direct al Berlinului.
Istoricii italieni amintesc că oraşul se afla într-un moment critic: orice decizie greşită putea transforma Florenţa într-un morman de ruine, asemenea altor mari oraşe europene devastate de război.
În acest context dramatic, Nicolae Petrescu-Comnen, fost ministru de Externe al României şi ambasador la Sfântul Scaun, a declanşat o ofensivă diplomatică rar întâlnită. Fără a avea vreo putere militară, diplomatul român a folosit singura armă pe care o avea: cuvântul.
Potrivit relatărilor din presa italiană, Petrescu-Comnen a trimis memorii, a cerut audienţe şi a purtat discuţii directe cu reprezentanţi ai comandamentului german, invocând nu strategia militară, ci responsabilitatea istorică şi morală. Mesajul său a fost clar: distrugerea Florenţei nu ar fi însemnat o victorie, ci o condamnare eternă în faţa istoriei.
În noaptea de 3 spre 4 august 1944, germanii au aruncat în aer toate podurile Florenţei. Toate, cu o singură excepţie. Ponte Vecchio a rămas în picioare, izolat între ruine, cu căile de acces distruse, dar cu structura intactă. Florenta nu a fost rasă cu totul de pe faţa pământului. Centrul istoric a supravieţuit, iar oraşul a rămas în continuare un simbol viu al Europei culturale.
Presa italiană subliniază că decizia a fost rezultatul mai multor factori – inclusiv calcule militare şi implicarea unor ofiţeri germani sensibili la valoarea artei – însă Nicolae Petrescu-Comnen a fost una dintre piesele-cheie ale acestui „miracol” istoric. După război, diplomatul român a ales să rămână la Florenţa, oraşul pe care îl ajutase să supravieţuiască. A trăit acolo până la moartea sa, în 1958. Autorităţile italiene l-au onorat cu titlul de Cetăţean de Onoare al Florenţei, recunoscându-i contribuţia excepţională.
Nicolae Petrescu-Comnen a fost avocat, jurist, diplomat, profesor, magistrat, publicist şi om politic român, care a îndeplinit funcţia de ministru al afacerilor străine (1938).
S-a născut la data de 24 august 1881, în municipiul Bucureşti. A urmat studiile primare şi secundare la Bucureşti şi apoi pe cele superioare la Paris, unde-şi ia licenţa şi doctoratele în Drept (1905), Litere şi Istorie. În anul 1903 îşi adaugă şi numele familiei bizantine Comnen, din care el susţinea că se trage. Începând din anul 1902 practică avocatura, apoi devine magistrat la Tribunalul Ilfov (până în 1914), Avocat al Statului şi profesor de economie şi legislaţie industrială la Facultatea de Drept din Bucureşti.
Nicolae Petrescu-Comnen este ales deputat în primul parlament al României Mari şi, la sfatul lui Ion I.C. Brătianu, intră în diplomaţie unde a avut o bogată activitate: trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Berna (1923-1928), la Berlin (1928-1930), la Vatican (1930-1932) şi din nou la Berlin (1932-1938). În anul 1938, este chemat în ţară şi numit în funcţia de subsecretar de Stat în Ministerul Afacerilor Străine (17 februarie – 30 martie 1938) şi apoi în cea de ministru de externe (30 martie – 20 decembrie 1938), în cel de-al doilea guvern prezidat de către patriarhul Miron Cristea. Din această funcţie, în lumina Acordului de la München, Petrescu-Comnen îi cere părerea ministrului britanic de externe, Edward Wood, în legătură cu planurile Germaniei de creare a unui stat independent în Ucraina subcarpatică, o posibilă dezmembrare a Ucrainei, în legătură cu rolul pozitiv al Antantei Balcanice şi scăderea viabilităţii Micii Antante şi un viitor statut „neutru” al Ceho-Slovaciei, de asemenea o posibilă strămutare a evreilor din România Mare într-un teritoriu al Imperiului Britanic din Africa, motivând „antisemitismul latent” din România prin numărul exagerat de medici şi avocaţi evrei, şi susţinând că această soluţie ar fi benefică şi pentru statul român, şi pentru colonie, şi pentru evrei. Este apoi trimis din nou cu misiuni diplomatice la Vatican în perioada 1938-1940. După ce generalul Ion Antonescu devine prim-ministru al României, Nicolae Petrescu-Comnen a fost disponibilizat şi apoi pensionat. S-a stabilit în oraşul italian Florenţa unde s-a dedicat publicisticii. În mai 1945 devine Cetăţean de Onoare al oraşului Florenţa pentru merite deosebite la salvarea comorilor artistice şi la protejarea cetăţenilor de ororile şi bombardamentele celui de-Al Doilea Război Mondial. A încetat din viaţă în acest oraş la data de 8 decembrie 1958.
Ca operă, Nicolae Petrescu-Comnen a publicat lucrări de drept, istorie şi memorialistică, dintre care menţionăm următoarele:
- Etudes sur les origines de la Magistrature Roumaine, (1902)
- Etudes sur la conditions des Israélites en Roumanie, Paris, Pedone,1905
- Câteva consideraţiuni asupra socialismului, (1909)
- Studiu asupra intervenţiunii statului între capital şi muncă, Bucureşti, Göbl, 1910
- Notes sur la guerre roumaine, Paris, Payot, 1917
- Statutul internaţional al României şi devenirea ei istorică (1933)
- Dreptul la viaţă al naţiunilor mici (1944)
De asemenea, el a publicat o serie de articole în presa elveţiană şi franceză în care a subliniat efortul şi sacrificiile pe care le-au făcut românii pentru susţinerea frontului alături de Antantă. În România comunistă, numele său a fost însă şters din istoria oficială, fiind considerat diplomat al regimului regal. Abia în ultimele decenii, cercetările istorice şi relatările din presa occidentală au început să-i readucă meritele în atenţia publicului. Astăzi, milioane de turişti traversează anual Ponte Vecchio, fără să ştie cât de aproape a fost podul de dispariţie. Presa italiană aminteşte însă că existenţa acestui simbol al Europei se datorează şi unui român care a pus cultura, istoria şi dialogul mai presus de ordinele de distrugere.
Morala, după cum noteazăjurnaliştii italieni, este una incomodă pentru istorie: uneori, diplomaţia şi conştiinţa pot fi mai puternice decât dinamita. Vivat cultura! (George V. GRIGORE)
Surse: muzeulnationaljournal.ro; biblioteca-digitala.ro; editurafrm.ro; zf.ro; romania-actualitati.ro; alchetron.com; agir.ro; migl.ro; ecquologia.com
Numărul 808
