Din vechile calendare populare. „Sărbătoarea lupilor” sau „Filipii de toamnă”

Încă pădurile noastre au suflet sălbatic, au respiraţie naturală, au puls cosmic. Ca popor aflat sub semnul animalului care „îşi schimbă părul, dar năravul ba”, respectiv, lupul, nu se putea ca din calendarul popular să lipsească zile dedicate animalului-totem al său.

Mircea Eliade spunea că „mentalitatea satului trebuie înţeleasă ca un complex de factori între care alături de elemente religioase, mitice, empirice se află şi cele magice”. Calendarul popular a fost legat, în baza unor îndelungi observaţii, de ciclurile anotimpurilor, de ciclurile culturilor, de momentele semnificative din cadrul vieţii animalelor domestice, dar şi sălbatice, de astronomie, adică de mişcările astrelor ce se reflectau în viaţa lor. Calendarul popular transpunea în practică cuvintele rugăciunii: „precum în cer aşa şi pe pământ”, conferindu-i astfel religiozitate. Calendarul popular a devenit o „agendă spirituală”, pe care fiecare ţăran o respecta cu sfinţenie, o „agendă” ce cuprindea întâlnirile majore ale ţăranului cu divinitatea sau manifestările diverse ale acesteia. Calendarul popular ilustrează excepţional tânjirea, dorul omului după eternitate, dar şi năzuinţa lui permanentă de a fi cât mai mult în contact cu cei care-i pot oferi părticele din veşnicie.

Toamna îşi avea rosturile ei bine definite. Echinocţiul de toamnă de la 23 septembrie este considerat pragul de trecere în toamnă şi vestitorul unor sărbători autumnale. Una este foarte importantă: Filipii de toamnă. Conotaţiile agrare ale Filipilor în arealul hunedorean, de exemplu, au ca referinţă un străvechi calendar pastoral. Filipii de toamnă se constituie dintr-un ciclu de trei zile, 26-28 septembrie, fiind, deşi sumar, sărbătoriţi de păstori la stâne prin ofrande pentru lupii şi urşii ce dau târcoale oilor. În trecut, în satele comunelor Pui şi Sălaşul de Sus, păstorii tăiau o oaie bătrână pe care o împărţeau în bucăţi pe care apoi le duceau în pădure în locuri anume, cu credinţa că lupii şi urşii se vor sătura şi le vor lăsa oile în pace până la sfârşitul anului. Existau şi o serie de interdicţii, considerându-se că respectarea lor va apăra gospodăria de rele şi durere. Astfel, în Platoul Luncanilor, bătrânele şi acum mai cred „că-i primejdie dacă te piepteni astăzi, că atâţia lupi or sări la oi câţi dinţi are pieptenul” (Rafila Săcoi, ţărancă din satul Târsa). În satele din Ţara Zarandului, la Buceş, de exemplu, femeile nu dau gunoiul sau cenuşa din case „că noaptea vine lupoaica, zgârmăne în gunoi şi găseşte tăciunele şi dă foc la casă”, după cum spune Lina Cătălini din cătunul Cânele. În alte sate, ca cele din comuna Balşa (Roşia, Techereu şi Almaşul Mic de Munte) mai există şi astăzi credinţa că „îi mare primejdie de vei coase, toarce, împunge cu acul ori de împleteşti lâna şi piaptăni cânepa că te năpădesc lupi-n ocol de nu-ţi mai rămâne nicio oaie” (Maria Ştef din Poieniţa). Existau interdicţii şi pentru bărbaţi, neputând face în aceste zile orice fel de munci în gospodărie. De exemplu, nu puteau săpa, să sfredelească cu burghiul, să lucreze cu fierul sau să macine, aşa cum spun ţăranii din zona Văii Mureşului (Dumbrăviţa) căci dacă nu, lupii se vor năpusti în grajduri şi vor sfâşia animalele. În Ţinutul Momârlanilor, la Cimpa şi Jieţ, femeile nu lucrau de Ziua Lupului „că-i bai, iese laptele rău, iară brânza să umple de viermi” (Aurica Moian- Jieţ). Aceste tabuuri ce au rezistat până astăzi ne încredinţează de puterea lor magică ce poate fi comparabilă cu cea a Sânandreiului, Ziua Strigoiului. O altă relatare interesantă este cea a unei foste moaşe potrivit căreia „femeia ce naşte de Lupi (Filipii de toamnă) să bea apă de sub icoana Maicii Domnului, iar bărbatul ei să puşte în târnaţ de câteva ori să sperie lupii, de nu, femeia o face prunc fricos” (Dănilesc Eva- Bobaia, comuna Boşorod). Interdicţiile din cele trei zile 26-28 septembrie, valabile şi în alte zone decât cea a Hunedoarei, sunt: nu se coase, nu se împunge în piele, nu se dă nimic împrumut. Încălcarea interdicţiilor aduce „rău de lupi” (Marian, 1994, I, pag. 186).

Fascinantă ni se pare astăzi vechea lume a satului. O lume ce stă să moară dacă nu ne vom îngriji de ea. Iar dispariţia acestei lumi ne va lăsa mai săraci, chiar dacă acum nu suntem conştienţi de acest lucru. Zestrea bogată a neamului nu trebuie doar pusă în cufere şi uitată prin poduri, ci trebuie scoasă la lumină, redându-i strălucirea şi dându-i respectul şi locul ce i se cuvine în viaţa, în sufletele noastre. Lupul, singur sau în haită, colindă încă pădurile noastre, înmulţindu-le misterul şi taina de a fi vrăjite… (George V. GRIGORE)

Bibliografie: • Marcel Lapteş - „Anotimpuri magico-religioase”, Editura Corvin, Deva, 2011 • Mircea Eliade - „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, vol. 1, Editura Universitas, Chişinău, 1994 • Georgiana-Livia Cârlan-Antoci - „Ţăranul român între forţele naturii şi puterile divine”, „Acta Lassyensia Comparationis”, 4/2006 • Antoaneta Olteanu - „Calendarele poporului român”, Editura Paideia, 2000