Nu mai staţi pe coji de nucă!

O simplă observaţie, iertaţi-mă, poate greşesc: de ceva vreme, suntem nevoiţi să trecem de la disconfortul ca excepţie la disconfortul reglementat. Ni se spune din ce în ce mai des ce avem voie să facem. Sau să vorbim. Mass-media ne asaltează: „începând din (urmează data) nu mai este permisă folosirea… nu mai este permis accesul în… se restricţionează consumul de… se plafonează… se elimină… nu va mai fi posibilă…” Iar dacă nu înţelegi, te opui sau nu te conformezi eşti aşezat cu genunchii pe coji de nucă, fiindcă nu înţelegi priorităţile, urgenţele arzătoare, nevoile societăţii, eşti un pericol, un defetist, afectezi micro- şi macroechilibre. Viitorul a încetat să mai fie promisiunea unei vieţi mai bune, tot ce putem spera este să nu devină o listă de interdicţii cu dată fermă de aplicare. Fiecare săptămână vine cu o nouă veste care începe, invariabil, cu o formulă solemnă, ceva despre binele comun, despre nevoia de schimbare, despre conjuncturile nefavorabile. Iar după această introducere lăcrămoasă, urmează, de regulă, ceva ce nu mai avem voie să facem, ceva ce nu mai avem voie să cumpărăm sau ceva ce nu mai avem voie să comentăm. Conjunctura internaţională este dificilă. Războaie, crize energetice, inflaţie, dobânzi, instabilitate, lanţuri de aprovizionare perturbate, schimbări climatice, turbulenţe geopolitice. Lumea întreagă s-a vârât într-o maşină de spălat pusă pe programul „stoarcere intensivă”. Pe deasupra, avem datorii. Nu noi. Ţara. Banii s-au topit cu discreţia unei mâţe care prinde şoareci. Acum trebuie, în sfârşit, să ne trezim. Gata cu îmbuibarea! La colţ, pe coji de nucă! Pentru că piaţa, viaţa, deficitul, risipa, consumul nemăsurat ne contrazic. Înapoi la raţie, mai stingeţi din becuri, că în viitorul luminos şi prosper se poate ajunge şi orbecăind. Puţină solidaritate, la naiba! E fascinantă această perversă elasticitate semantică prin care orice restricţie devine o măsură a „responsabilităţii, a spiritului civic”, iar orice sacrificiu al cetăţeanului de rând se transformă într-o „dovadă de maturitate”. Totul vine firesc, de la sine: mai întâi, nu mai ai voie să intri undeva, pe urmă nu mai ai voie să întrebi de ce.

Dacă eşti o persoană matură şi responsabilă, de mâine ai să înţelegi, ai să accepţi bucuros (ba ai să scorneşti şi niscaiva propagandă) că: se elimină facilităţile la, nu se mai poate parca în, se limitează ceva, se introduc restricţii de, nu se mai acordă şi nici nu se mai compensează, nu se mai majorează şi nici vorbă să se indexeze. Economia trebuie lăsată să funcţioneze, chiar dacă în ciuda plătitorilor de taxe. De ce? Pentru că ţelurile sunt măreţe şi ne vor purta pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Ştiu, aţi mai citit asta în „Scînteia”, n-a trecut atât de mult timp. Şi atunci, cu mintea împănată de atâtea sublime idealuri, te aşezi cuminte pe coji de nucă. Devii mai cumpătat, consumi (orice) cu zgârcenie, îţi reinventezi viaţa şi priorităţile. Îţi dai seama cât de vinovat eşti fiindcă ani în şir, vreo treizeci, ai fost convins că un trai decent este o facilitate obligatorie, iar acum ai aflat cu stupoare că e un privilegiu, exact ca în urmă cu aproape patru decenii. Nu mai eşti un simplu „consumator”, te-ai transformat în „consumator de restricţii”. Macroeconomic vorbind, e simplu: deficitul e mare, datoria creşte, dobânzile urcă la cer, cheltuielile trebuie reduse, iar veniturile statului crescute. La nivel micro, toată înşiruirea asta de termeni poate însemna: o plasă mai goală, renunţarea la studii, la o vacanţă, la un tratament sau la medicamente, întoarcerea la lampa cu gaz sau la soba cu lemne – poate, la un moment dat, la căruţă şi la plugul tras de boi. Iar pentru toate acestea, cetăţeanul responsabil trebuie să fie recunoscător fiindcă duce o viaţă „sustenabilă”. El nu vrea, nu cere, nu critică, nu comentează, nu fumează, nu circulă, nu consumă, nu parchează, nu se încălzeşte, nu are nevoie de apă caldă, mănâncă rar, se simte confortabil cu lumina stinsă, nu pune întrebări şi, mai ales, nu râde şi nu huleşte. Înţelege că „aşa sunt vremurile” şi că, de fapt, coaja de nucă ar putea fi un simbol al propăşirii, fiindcă într-un asemenea fruct lemnos ar putea încăpea cu lejeritate toate ideile din mintea lui. Desigur, putem alege această cale sau, dimpotrivă, să ne refugiem „sustenabil” într-o carapace în interiorul căreia râsul şi ironia nu sunt interzise, într-un loc în care nimeni nu confundă austeritatea cu prosperitatea, renunţarea cu progresul şi sărăcia cu modernizarea. Şi nici nu suntem puşi să plătim oalele sparte de alţii, sau să aplaudăm frenetic când ni se trage preşul de sub picioare ca să putem cădea mai uşor cu genunchii pe coji de nucă. (Dragoş CIOCĂZAN)