Sănătatea sănătăţii

Îmi place să fiu liberă, să gândesc şi să acţionez după propria credinţă. Nu-mi place să mă încolonez (nici când păream încolonată nu eram!) în absenţa unor informaţii solide. Am o meserie, pe care am învăţat-o şi am practicat-o şi o mai practic cu drag şi din convingere. Viaţa şi profesia m-au obligat să citesc despre multe domenii, dar nu am tras concluzii decât după ce am cerut părerea avizată a specialiştilor, după ce am studiat documente oficiale. Aşa e corect.  

Acum sunt derutată! Toată lumea, indiferent de calificare, se pricepe la orice, la medicină, la educaţie, la muzică, la brutărie, la istorie, la vânzări, la turism, la vaccinuri, la agricultură, la maşini, la aeronautică, la sport, la psihologie, la… Nu mai spun că toţi ne pricepem la politică! Internă. Dar mai ales externă.

Sub un acoperiş, palat sau colibă, poate fi bine… Gândul meu o ia razna şi-mi dictează: „e uşor să afli comori acolo unde găseşte toată lumea. Marile comori nu sunt la vedere, nu sunt accesibile oricui”. Nu mereu lucrurile sunt ce par a fi. Este motivul pentru care nu trebuie să ne grăbim să punem etichete. Putem greşi „preţul”. Eu zic că sănătatea este cea mai mare comoară. Şi e la vedere.

În ultima vreme am mers să-mi caut de sănătate. La stat şi la privat. Am avut ocazia să văd de foarte aproape sistemul de sănătate. Eu, probabil şi dumneavoastră, fac deosebirea între durere şi starea de rău. O „durere” e preferabilă, în sensul că identificarea cauzei este mai simplă şi mai uşor eliminabilă. „Starea de rău” atacă tot mecanismul. Pierzi sursa, şirul răului… Ce vreau să spun este că sistemul de sănătate de la noi suferă de „starea de rău”.. Condiţiile tehnico-materiale sunt pe un drum ce pare să urce. Personalul auxiliar a învăţat zâmbetul profesionist şi una/două replici amabile. Bine. Medicii, de la plictisiţi la excepţionali. Infirmierii/infirmierele te tratează după cum te califici în ochii lor… „Coana vertebrală” a unităţilor spitaliceşti, asistentele şi asistenţii medicali: cei mai în vârstă, conştienţi da experienţa şi pregătirea lor, amabili cât sunt capabili, cei mai tineri, amabili, volubili, dispuşi să înveţe. Ştiind de lipsa cadrelor medii medicale din unităţile spitaliceşti, am presupus că tinerii intraţi în sistem sunt primiţi cu braţele deschise, că le este oferită cu generozitate experienţa celor mai vrâstnici. Nu aşa ar trebui? Ba da. Numai că nu în majoritatea cazurilor e aşa. Cu umor îmi povestea o tânără asistentă: „Eu ştiu că meseria se fură, dar am avea nevoie şi de îndrumare. În practică suntem ţinuţi pe margine, când ne angajăm… se zice că nu suntem pregătiţi.”

Nu cred că e ceva de comentat, este de analizat şi, pentru că suntem la început de an şcolar, ministerele Educaţiei şi Sănătăţii să-şi dea mâna pentru ridicarea calităţii personalului medical. (Mioara VERGU-IORDACHE)