1984 – Varianta sustenabilă

Uneori, progresul seamănă izbitor cu mersul înapoi. E ca o buclă încăpăţânată a timpului.

Cineva descoperă şi pune în practică o idee care i se pare extraordinar de bună, iar altcineva, după vreo cincizeci de ani, are proasta inspiraţie de a o redescoperi şi aplica sub o denumire mai sofisticată, mai argumentată ştiinţific. De pildă, libertatea de expresie. În principiu, este un drept. În practică, începe să semene tot mai mult cu un obiect de inventar care trebuie depozitat regulamentar, etichetat, clasificat şi ferit de utilizarea excesivă. Poţi spune aproape orice, cu condiţia să nu fie prea tare, prea luminos, prea comercial, prea ofensator, prea „dezinformator”, prea nepotrivit pentru cineva care s-ar putea simţi vexat. Libertatea rămâne, fireşte. Numai că înainte să deschizi gura sau să tastezi, trebuie să te gândeşti de două ori. De undeva, din negura anilor ’80, se aude foşnetul unui decret publicat în „Scînteia”, vorbind despre restricţii severe asupra consumului de combustibil şi energie. Lumina sau rafturile pline deveniseră o crimă. Şi plimbările cu maşina. Şi iată-ne, după aproape jumătate de secol, privind din nou cu o anumită suspiciune către becurile aprinse sau către maşinile de pe şosele. Diferenţa este că astăzi nu mai avem nevoie neapărat de un decret prezidenţial. Ni se explică despre emisii, zone de risc, taxe, standarde, certificări, obiective climatice, mobilitate urbană, sustenabilitate şi amprenta de carbon. Toate sunt concepte serioase şi necesare. Numai că, atunci când se înmulţesc fără discernământ, pot produce aceeaşi senzaţie pe care o aveam odinioară: cuşca. În comunism, lucrurile erau mai simple. Se spunea că nu ai voie şi chiar nu aveai voie. Astăzi ţi se explică de ce nu ai voie, cine a constatat că nu ai voie, care este articolul care spune că nu ai voie şi în ce condiţii ai putea avea voie, cu condiţia să obţii aprobarea celor care au constatat că, în principiu, nu ai voie. Amintirea circulaţiei alternative a automobilelor, în funcţie de numărul cu soţ sau fără soţ e una evocatoare: dacă benzina nu ajunge pentru toată lumea, atunci nu mai circulă nimeni. Simplu, eficient, egalitar şi complet absurd. Atunci, apare monstruozitatea birocratică. În timp ce propovăduim reducerea risipei, construim sisteme administrative care o generează prin exces de zel. Un produs poate fi perfect bun, dar să nu mai poată fi folosit din cauza unei etichete. O piesă poate fi funcţională, dar să devină inutilizabilă pentru că nu se mai încadrează într-o normă birocratică. Un aliment poate ajunge la gunoi nu fiindcă este stricat, ci fiindcă un regulament a stabilit că drumul lui către consumator este prea complicat. Într-o asemenea lume, reciclarea capătă o dimensiune filozofică. Economie circulară da, dar fără transformarea cetăţeanului într-un infractor ecologic şi fără situaţia paradoxală în care pentru a salva planeta producem de zece ori mai multe reziduuri. Altfel, riscăm să construim un viitor foarte ciudat: oraşele rămân întunecate după miezul nopţii, maşinile circulă după numărul de pe plăcuţă, ambalajele sunt recuperate impecabil, produsele sunt reglementate până la ultimul gram, iar cetăţeanul este atât de protejat încât aproape că nu va mai putea face nimic fără să încalce vreo lege. Aşadar, o societate care ar semăna suspect de mult cu trecutul. Nu vom mai avea „Alimentara”, ne vom mulţumi cu un „Centru de distribuţie sustenabilă a produselor prietenoase cu mediul”. Cozi nu s-ar mai forma, fiindcă sufertaşul ar fi ridicat pe bază de programare online, iar un cod QR lipit pe casa de marcat ne-ar explica cât de bine o ducem. Unii dintre noi au înţeles, probabil greşit, că libertatea nu înseamnă să înlocuieşti vechile decrete din anii ‘80 cu sute de pagini de reglementări şi legi dedicate salvării planetei, şi nici să schimbi propaganda de partid cu alte variante de propagandă, sau să transformi lipsurile şi privaţiunile de ieri în sustenabilitatea obligatorie de astăzi. Nimeni nu ne obligă să alegem între risipă sau anarhie consumistă şi comunismul reşapat în ambalaj ecologic. Există o a treia cale: măsura. Avem nevoie de reguli care rezolvă probleme, nu care îşi justifică propria existenţă. Restricţiile excesive pot degenera în haos. Nu obiectivele tranziţiei verzi sunt problema. Bătăi de cap ne dă riscul ca viteza, amploarea şi rigiditatea reglementărilor să depăşească posibilitatea reală a societăţii de a se adapta sau, şi mai grav, ca dictatura să devină sustenabilă per se, prin acceptarea ei ca fiind cea mai bună dintre lumile verzi. (Dragoş CIOCĂZAN)