Au învăţat limba română

Ultima zi petrecută alături de tinerii veniţi de peste mări şi ţări pentru a învăţa româneşte la Universitatea „Spiru Haret” a strâns poate, de ambele părţi, profesori şi studenţi, emoţia anului în care am fost împreună.

Nu a fost simplu, mai ales la final de ciclu universitar să nu te laşi copleşit de experienţele primite în dar, care te-au deconstruit pentru a te reface apoi altfel decât ştiai că ai putea fi. Şi cât noroc e, până la urmă, în orice întâlnire din vieţile noastre.

A fost greu, recunosc, să încerci să ieşi rezonabil în fotografiile de absolvire, pentru a nu strica momentul. Un an frumos, în care ne-am cunoscut din ce în ce mai bine, în care, nu de puţine ori, ne-am prins urechile în chichiţele limbii române, cel puţin profesorii care predau în mod obişnuit două limbi străine.

Am început cursurile în octombrie cu patru studenţi străini, apoi încet încet s-au completat grupele, în funcţie de formalităţile pe care le presupunea eliberarea vizelor de studii, prin serviciul de imigrări.

În orele petrecute la facultate am avut timp să-i observ cu atenţie pe fiecare dintre ei şi să devenim cumva prieteni, fără a abandona respectul cuvenit relaţiei profesor-studenţi.

Konstiantyn plecase din Odessa din cauza războiului. Îşi lăsase acolo bunicii pentru a începe de nevoie o viaţă nouă. Îi simţeam nostalgiile după marea de acolo, după oamenii şi oraşul în care se născuse, şi cărora le ducea dorul, transpuse în câteva ticuri evidente, cu siguranţă căpătate în urma deciziei de a-şi părăsi ţara, pe care o iubea şi în care spera să revină. Nu l-am întrebat niciodată cum fusese ziua plecării, dar am dedus-o după umbrele de tristeţe încă vizibile pe faţa lui, luminată de doi ochi mari albaştri. Plecase împreună cu părinţii şi pisica Sonya, căreia îi găsise repede un companion felin în România, botezat Emma.

Mai era în sală Paul, din Bangladesh, atât de timid, ajuns aici în căutarea unui trai mai bun, al cărui tată fusese răpus de un cancer la creier. Şi el spera să se întoarcă într-o zi acasă, la mama şi surorile sale care, căsătorite, locuiau în regiuni îndepărtate. Obişnuia să-mi spună în pauze despre templele hinduse pe care le vizitase şi unde îmi imaginam că îşi rostise rugăciunile pentru ai săi. Când vorbea despre Taj Mahal i se lumina faţa. Călătorise mult prin Asia, dar India rămăsese aproape de el, fiind locul cel mai prezent în gândurile sale.

Reza lucrase opt ani ca analist economic şi era singurul care reuşise să înveţe bine româna, în mai puţin de şase luni. Era căsătorit şi încerca să-şi găsească un loc de muncă, pe măsura formaţiei şi experienţei sale. De o politeţe excesivă, îmi trimitea în weekenduri mesaje care mă bucurau şi pe care le aşteptam, pentru a exersa limba în care încerca să gândească.

În fine, Amir, un artist vizual talentat, părea să fi ales Europa pentru a experimenta un stil de viaţă liber şi creativ, imposibil în ţara sa măcinată de conflicte. Strălucirea din ochii lui părea să transmită mesajul acesta în fiecare secundă iar când ne-am cunoscut, la primul curs de redactare, şi i-am rugat să-mi scuze engleza care nu era la nivelul francezei, a fost singurul care mi-a vorbit în limba lui Molière.

Am aflat multe poveşti din exerciţiile lor de scriere, în care strecurau fraze scurte, dar surprinzătoare prin simplitate şi sinceritatea dorurilor şoptite, pentru oricine le-ar fi citit: „Le doresc pace tuturor”, „M-am născut iarna, în decembrie. Gătesc foarte bine, dar sunt încă singur …”, „Sper ca într-o zi, să revăd Taj Mahal”, „Îmi este dor de soţia mea”.

Este interesant felul în care o poveste din prezent reuşeşte să dea viaţă unei poveşti adormite, aşa cum clinchetul unui clopoţel de bronz poate isca în orice moment amintirea unui clinchet vechi, din copilărie, pierdut şi el în straturile timpului nostru. Nu, Proust nu a inventat memoria involuntară, doar a scris ca nimeni altul despre această comoară care zace în noi.

Astfel, relatările studenţilor mei au adus la viaţă, în mod neaşteptat, o poveste care îmi ieşise din minte sau poate doar un clopoţel de care uitasem.

Acum 20 de ani predam la o şcoală. Într-o zi a venit la secretariat un tată care a depus o cerere de retragere a copilului. Părintele nu era român, dar vorbea şi scria româneşte mai bine decât mulţi români. Era o formă personală de respect faţă de locul în care iubise, se căsătorise, divorţase, muncise cinstit, trăise momente fericite. Acest lucru se vedea în textul cu antet şi semnătură, care ajunsese să fie parcurs cu uimire în micuţa cancelarie cu ferestre înalte, tocmai pentru că era scris frumos, cu diacritice, fără de greşeală.

Mă gândesc dacă nu cumva colegii mei de atunci preferau să-şi mascheze emoţia insistând, mai mult decât era cazul, asupra felului îngrijit în care fusese scrisă cererea, care se termina cu o frază răvăşitoare, dincolo de începuturile solare pe care le anunţa. Câteva cuvinte imposibil de trecut cu vederea, asemenea celor descoperite în lucrările studenţilor de acum: „Plecăm definitiv în Algeria.”

Despre studenţii anului pregătitor de limba română pe care am ajuns să-i cunosc atât de bine şi despre emoţiile lor sincere s-ar putea scrie o carte sau mai multe, doar privind fotografiile care la început ne înfăţişau în haine groase de iarnă, iar acum în ţinute lejere de vară, dovadă incontestabilă a anotimpurilor pe care le-am traversat împreună. La fel şi despre bucuria lor de a povesti despre oraşe imperiale marocane, mâncăruri congoleze sau turceşti, rugăciuni rostite la Taj Mahal, zăpezi persane, nostalgia Damascului sau traversarea marelui deşert african. Le-am mulţumit, căci va fi timp destul pentru a rămâne prieteni.

De câte ori am revăzut fotografiile noastre, încercând să găsesc noi înţelesuri şi să văd dacă nu cumva trebuia să-mi schimb felul de a preda, m-am blocat mereu în aceeaşi descoperire, atât de evidentă pentru oricine le-ar fi privit cu atenţie. Şi dacă feţele acestor tineri curajoşi veniţi de departe, continuau să fie aureolate de o linişte aparte, în stare să compenseze grijile sau dorul de casă, chiar şi numai o clipă cât camera telefonului capta realitatea, am înţeles că şi noi, profesorii lor, am fost potriviţi pentru această întâlnire.

Cu preţuire,
Lector univ.dr. Dan STERIAN