Cine mai suntem noi?!

Din când în când, în câte un loc bine ţintit,  se aprinde câte o vâlvătaie menită să se propage la nivel naţional, să provoace efecte în plan social, teoretic în binele societăţii româneşti. Se întâmplă la „moment, ţaţo!”. Şi nu are legătură finală cu mai binele social al vreunei categorii defavorizate! Vă amintiţi, desigur, că nu cu mult timp în urmă, toată naţiunea îşi smulgea părul din cap pentru nenorocirile din „azilele groazei” din Bucureşti şi Ilfov, despre condiţiile inumane, criminale în care erau ţinuţi  nişte oameni neajutoraţi, fără familii, fără posibilităţi … Unde patronau nişte oameni fără suflet, hoţi, escroci, criminali de-a dreptul. După o asemenea „descoperire” (pun ghilimele pentru că nenorocirea, reală, este sub ochii noştri, la stat şi chiar, iată, în unele cazuri, la privat. Nu generalizez, dar…), eu, probabil şi mulţi dintre dumneavoastră, m-am gândit că se va face curăţenie prin legislaţie, alocare de fonduri, pregătirea personalului de specialitate, educaţie, găsirea unor metode de colaborare între părţi ale societăţii, astfel încât bătrânii şi copiii, singuri, bolnavi sau cu dizabilităţi, să ducă o viaţă decentă, demnă.

De fapt, şi atunci, şi acum, suntem invitaţi „să mergem după fentă”, să găsim un „acar Păun” pentru ce se întâmplă, un acar politic!  Nu pentru că ar lipsi vinovăţia! Nu, ci pentru că este nevoie de un motiv pentru a elimina vreun indezirabil politic. Ce voturi, ce democraţie, ce justiţie, ce soluţii… Nimic din toate. Dacă acestea ar exista, justiţia şi-ar face treaba şi am şti cine e vinovat, cine nu e vinovat! Nu ştim. Mai mult, nimic nu se schimbă. S-a terminat „spectacolul”, s-a tras cortina. Până la următoarea reprezentaţie.

Dar nu despre aceste piese de teatru scabroase vreau să vorbesc. Vreau să ne gândim împreună de ce se întâmplă ce se întâmplă cu cei mai neajutoraţi dintre noi. Unde ne-a dispărut omenia? Unde sunt familiile, neamurile, prietenii, vecinii? Unde mai este românul generos, omenos, harnic, credincios? Unde? Sau tot ce am ştiut despre poporul român nu a fost decât o minciună? Ce ne-a schimbat, dacă am fost altfel?  Banul? În mare parte, da. Banul şi/sau lipsa banului, egoismul, calicia, lipsa de empatie, educaţia precară… Abundenţa exemplelor fărădelegilor nepedepsite… Ce? Cine selectează personalul care îşi câştigă pâinea din îngrijirea copiilor şi bătrânilor neajutoraţi? Care sunt criteriile de angajare? De ce este nevoie de „cazuri” excepţionale pentru a controla, a îndrepta, a da o fărâmă de demnitate unor vieţi aflate, fie la început, fie la sfârşit?! De ce? Unii dintre cei care ajung în cămine încă mai pot oferi informaţii, abilităţi, cultură. Mulţi dintre copiii din orfelinate pot primi. De ce nu se colaborează? Unii dintre copiii ar putea deveni la maturitate personal pentru îngrijirea bătrânilor, în cunoştinţă de cauză. Şi multe s-ar putea face prin autogospodărire.

E clar că statul român, din cauza şi prin decidenţi, este neajutorat. Are nevoie de ajutor. Cum? Din om în om. Să fim mai atenţi şi mai săritori. Mai exigenţi şi mai generoşi. Să ne amintim ce am învăţat  că am fost sau ar fi trebuit să fim! (Mioara VERGU-IORDACHE)