Republica returului selectiv

Ţările lumii importă sau exportă tehnologie, maşini, utilaje sau inteligenţă. România pare să fi descoperit o nişă comercială cu adevărat unică: importă produse pe care apoi le „exportă” direct la groapa de gunoi. Un lanţ logistic impecabil, conceput după legile universale ale găurilor negre. Camionul pleacă din fabrica unei companii din alt stat, ajunge în depozitul românesc, produsele petrec puţin timp pe rafturi, cât să se aşeze praful pe ele, apoi pornesc solemn spre incinerator. Bulă sau Gâgă şi-ar scoate pălăria în faţa unei asemenea performanţe. Nimeni nu poate spune că statul nu este un client fidel. Cumpără fără să clipească şi, de obicei, fără rost, depozitează, păzeşte cu paznici plătiţi din bani publici şi, când vine vremea, organizează funeralii naţionale pentru milioane de produse despre care nimeni nu ştie de ce au fost comandate. Dacă s-ar acorda decoraţii pentru risipă, am avea deja un muzeu întreg. Containere cu mărfuri pensionate înainte de prima utilizare, cutii care au cunoscut doar întunericul depozitului şi etichete care au expirat înainte să apuce să fie citite. Nota de plată nu impresionează autorităţile, care ar fi avut timp să refuze sau să solicite returul produselor. Vorbim despre sute de milioane de euro evaporate cu eleganţă contabilă. Nu furate, doar transformate în fum, cenuşă şi procese-verbale. Când, inevitabil, apar întrebările despre cum s-a ajuns aici, răspunsurile încep să dispară într-o ceaţă misterioasă. Dintr-odată, secretul devine cea mai abundentă resursă naturală a României. Nu gazele, nu pădurile, nu grâul, nu grafitul sau sarea. Secretul. Anumite negocieri se poartă cu discreţie, la solicitarea furnizorului. Asta ar trebui să fie o virtute diplomatică. Dar nu e. Contractele se ascund mai bine decât şerpii în găurile lor, clauzele speciale – dacă nu sunt acoperite cu markerul – sunt analizate în şoaptă, iar transparenţa este tratată ca o boală contagioasă. Cu cât suma este mai mare, cu atât perdelele sunt mai groase. Este fascinant cum banul public reuşeşte această performanţă filozofică: aparţine tuturor, dar nimeni nu are voie să afle cum este cheltuit. Cetăţeanul român ideal este cel care trebuie şi ştie să tacă. Curiozitatea este descurajată. Întrebările sunt considerate o obrăznicie, o lipsă de respect.

Între timp, statul încasează o lecţie juridică de proporţii. Instanţele au prostul obicei să citească documentele până la capăt şi, uneori, să dea dreptate celui care le-a scris mai atent. Verdictul, atunci când vine, este considerat o pagubă uşor de tratat ca o investiţie în experienţă administrativă. Rezultatul este epic. Conturile unei instituţii care ar trebui să se ocupe de cer sunt puse sub sechestru, iar ţara începe să descopere un nou model de transport aerian: contemplaţia. Dacă lucrurile continuă în acelaşi ritm, pe cerul României vor mai zbura nestingherite doar muştele şi moliile. Muştele, fiindcă au combustibil propriu obţinut prin introducerea trompiţei în pubele. Moliile, fiindcă au experienţă în consumarea lucrurilor depozitate prea mult timp. Restul maşinăriilor vor rămâne cuminţi pe piste, legate de pământ nu de forţa gravitaţiei, ci de executarea silită. Va fi probabil primul spaţiu aerian din lume unde gângăniile şi aripatele vor respecta culoarele de zbor mai bine decât aeronavele. Turnurile de control vor urmări cu emoţie traiectoria unui bondar, în timp ce avioanele vor medita la sensul existenţei adăstând pe asfalt. Dar poate că tocmai aici se ascunde geniul nostru administrativ. În loc să reducem pierderile, anulăm zborurile. În loc să discutăm despre responsabilitate, vorbim despre confidenţialitate. În loc să întrebăm cine plăteşte, ne mulţumim să aflăm cine n-are voie să răspundă. Ţara asta pare să fi inventat o nouă ramură a economiei: (agri)cultura secretelor. Semeni contracte confidenţiale, le uzi cu bani publici, le laşi să rodească în tăcere şi, la recoltă, culegi procese, despăgubiri şi depozite pline de produse care expiră cu o punctualitate de orologiu elveţian. Pentru că unor şefi li se pare firesc să ai, simultan, depozite pline cu produse care nu mai folosesc nimănui, conturi blocate care ţin avioanele la sol şi o tăcere atât de bine organizată încât aproape ai impresia că şi adevărul a semnat un acord de confidenţialitate. În fond, nu risipa este adevărata performanţă. Risipa se mai întâmplă. Miracolul este să transformi dezastrul într-un secret de stat şi apoi să prezinţi nota de plată drept un succes, răţoindu-te la cei care se încumetă să pună întrebări. Asta da inovaţie administrativă. Restul lumii produce medicamente şi vaccinuri. Noi le cumpărăm şi apoi producem metafore şi aplicăm politici de retur selective. (Dragoş CIOCĂZAN)