Pomul copt şi omul prost

Într-un sat de-aiurea, unde gardurile erau o necesitate întrucât localitatea era fără câini, trăia de zeci de ani un cireş bătrân. Nu era un pom oarecare. Avea un trunchi gros, răsucit de vreme, o scoarţă brăzdată ca fruntea unui înţelept şi nişte rădăcini atât de adânci încât părea că ţin pământul legat laolaltă. Numai coroana îi era cam neascultătoare. În loc să respecte hotarele trasate de oameni, ramurile se întindeau peste toate cele patru curţi învecinate. În fiecare vară, se umpleau cu cireşe pietroase, parfumate, dulci şi mari cât nucile. Copacul habar n-avea de cadastru, nu înţelegea la ce folosesc gardurile, nici certurile. Ştia doar două lucruri: să facă umbră pământului în satul ars de soare şi să rodească pentru cine ajungea la el, şi atât. Numai că oamenii sunt făcuţi dintr-o esenţă diferită. În prima curte locuia Ţaţa Liuţa. În a doua, Ţaţa Firiţa. În a treia, Dada Sorica. În a patra, Tanti Clementina. Patru femei, fiecare convinsă că bunul-simţ începe şi se termină la poarta ei. În fiecare primăvară se prefăceau că nu observă cireşul. Îl priveau cu coada ochiului, îi criticau frunzişul, îi arătau cu degetul uscăturile, îi numărau omizile şi îi preziceau sfârşitul. Dar cum începeau cireşele să dea în pârg, în mintea fiecăreia dintre ele înmugurea revelaţia că pomul fusese plantat, de fapt, pe proprietatea ei. Dada Sorica îşi amintea că pomul fusese plantat de o mătuşă de-a ei din Banat. Ţaţa Firiţa o contrazicea violent, strigând că un unchi îl adusese în raniţă dintr-o ţară îndepărtată. Tanti Clementina se jura, molfăind între dinţi colţul basmalei, că de pomul ăla stătuse legat Grivei, câinele ei din copilărie, iar Ţaţa Liuţa putea să bage mâna în foc că rădăcina cea mare pleacă tocmai din curtea ei. Pofta, se ştie, apare cu precădere când se coc fructele. Urmau zile de măsurători, de calcule făcute cu pasul, cu sfoara, cu degetul. Gardurile erau mutate imaginar cu câte o palmă, apoi cu încă una. Nimeni nu se întreba cine udase pomul în verile secetoase, cine îi tăiase vreodată uscăturile. Toată lumea era interesată doar de cireşe. Între timp, pomul îşi vedea de treabă, nu împărţea cireşele după simpatii şi nici nu condiţiona umbra de apartenenţa la vreo tabără. Dar tocmai această neutralitate devenise de nesuportat. Pentru că nimic nu stârneşte mai mult pofta de stăpânire decât un lucru folositor tuturor.

Şi astfel începu sfada. La început, priviri piezişe şi socoteli făcute cu glas tare, aşa încât să fie auzite peste gard. Apoi apărură scările. După scări veniră cârligele. După cârlige, prăjinile. Fiecare ramură era acum un obiectiv strategic. Fiecare cireaşă culeasă în dauna vecinelor reprezenta o victorie morală. Fiecare fruct cules de alta era considerat o pierdere istorică. Niciuna dintre babe nu părea să observe că, în timp ce trăgea cu putere de o creangă, rupea şi mugurii anului viitor. Viitorul este o noţiune foarte elastică. Întotdeauna pare suficient de departe încât să poată fi sacrificat pentru avantajele prezentului. Aşa se face că, într-o dimineaţă însorită, când cireşele ajunseseră la echilibrul acela perfect între dulceaţă şi parfum, cele patru hotărâră, fără să vorbească una cu alta, că venise momentul decisiv. Se căţărară toate patru deodată. Niciuna nu voia să lase celorlalte trei ramura cea mai încărcată. Prăjinile loveau. Mâinile smuceau. Scările zgâriau trunchiul. Ramurile trosneau. Fiecare era convinsă că, dacă va trage suficient de tare, pomul va înţelege, în sfârşit, cui îi aparţine. Cireşul însă, deşi era făcut din acelaşi material, nu înţelegea limbajul de lemn. Şi lemnul are limite. Mai întâi se auzi un geamăt lung, ca oftatul unui bătrân care a răbdat prea multe. Apoi un trosnet sec. După care rădăcinile, obosite să împace patru ambiţii prosteşti, se desprinseră din pământ. Pomul se prăbuşi încet, ca un uriaş care nu mai găseşte niciun motiv să rămână în picioare. Cireşele se rostogoliră prin toate cele patru curţi. Unele se zdrobiră. Altele fură călcate în picioare. Cele mai multe ajunseră hrană pentru găini. Cele patru ţaţe rămaseră fiecare cu câte o creangă ruptă în mână şi cu aceeaşi convingere nestrămutată că vina aparţine, fără îndoială, celorlalte trei. Vara următoare fu una ciudată. Nu mai era umbră. Soarele bătea direct în ferestrele celor patru case, iar praful se ridica nestingherit peste garduri. Pomii nu mor întotdeauna de bătrâneţe. Unii mor de prea mulţi stăpâni. Adevărul este că un pom poate suporta furtuni, secetă, îngheţ şi omizi. Are răbdare cu toate. Numai cu ţaţele care îl iubesc exclusiv pentru fructe şi îl revendică doar pentru ele nu ştie ce să facă. (Dragoş CIOCĂZAN)