Conu’ Leonida faţă cu infracţiunea

În lumea modernă, nu mai contează atât de mult ce s-a întâmplat, cât ce imagine produce ceea ce s-a întâmplat. Conu’ Leonida ar contempla fascinat acest progres. Dacă ar mai fi fost printre noi, ar fi privit, cu scufia pe o ureche şi cu cămaşa de noapte suflecată, cum, în ciuda indubitabilei evoluţii a tehnologiei şi a comunicaţiilor, reacţiunea a devenit un fenomen de masă. Ar fi răvăşit de revelaţii contrariante. Când Efimiţa ar striga speriată „Săi, Leonido, că-i rivuluţie!”, probabil că n-ar şti ce să-i răspundă. Universul lui se baza pe dihotomia reacţiune-progres, adică pe eroismul butaforic al luptei împotriva unui monstru nevăzut care pândeşte la colţ republica şi ameninţă libertăţile cetăţeneşti. De fapt, logica lui era alimentată de marile spaime şi dileme ale semidoctului clasic. Habar n-avea despre ce vorbeşte, dar ştia sigur că are dreptate. De aceea, celebra lui zicere rămâne una dintre cele mai strălucite definiţii involuntare ale interesului personal mascat în idealism politic: „Başca pensia, dacă e republică!”. Iată esenţa gândirii cetăţeanului care îmbrăţişează principiile nu pentru că le înţelege, ci pentru că speră să-i aducă un beneficiu. Republica nu este pentru Leonida un proiect de organizare a statului, ci un fel de bancomat constituţional. Idealurile sunt frumoase, dar banii sunt şi mai frumoşi. Iar dacă vin la pachet, cu atât mai bine. Sună familiar. Mai ales dacă cetăţeanul e politician şi puţin demagog. Privind la televizor astăzi – dacă ar avea unul şi ar şti să umble cu telecomanda – bătrânelul revoluţionar de debara nu ar mai aştepta cu mătura în mână să vină „rivuluţia” peste el. Ar privi resemnat cum reacţiunea se perindă pe ecran, cum experţi în combinaţii bugetare spun vorbe bine meşteşugite, evitând răspunsurile directe, din cauza unor amnezii deloc trecătoare. Pe vremea lui, se temea că vine reacţiunea la putere, acum s-ar ascunde în pivniţă şi şi-ar astupa urechile năucit de atâta populism. Paradigma este cu totul alta: nu se mai trage cu tunul în iluzoria republică a lui Leonida, ci în mult mai palpabilul buget consolidat. Mai mult ca sigur, ar urmări programele de ştiri cu scufia trasă pe ochi. Atunci când coana Efimiţa l-ar întreba „Asta-i reacţiunea, Leonido?”, răspunsul lui ar veni sec, prompt, pe nerăsuflate: „Nu, soro, asta-i infracţiunea!”, iar în privinţa pensiei ar fi şi mai categoric: „Dacă-i republică, başca sinecura!”. Leonida şi consoarta ar fi nevoiţi să înveţe cuvinte şi expresii noi, nemaiauzite în mahalaua lor răvăşită de asaltul reacţiunii: trafic de influenţă, fraudă fiscală, conflict de interese, incompatibilitate, licitaţii cu dedicaţie, abuz în serviciu.

Personajele lui Caragiale nu au murit niciodată. Ele doar şi-au schimbat ţinuta vestimentară şi s-au adaptat tehnologic înlocuind trăsura cu maşina de lux. Un pic din Leonida există şi astăzi în fiecare om – politic sau nu – care confundă sloganul cu realitatea, adevărul cu lozinca şi interesul personal cu doctrina. Există în fiecare dintre cei care întreabă mai întâi „Mie ce îmi iese?” şi abia apoi îşi suflecă mânecile. Probabil că marele dramaturg nu ar schimba nici măcar o virgulă în textele pe care le-a scris acum mai mult de un secol. Poate ar actualiza câteva denumiri, restul ar rămâne surprinzător de familiar. Aceeaşi retorică găunoasă, aceeaşi solemnitate ridicolă, acelaşi talent al disimulării. Pericolul nu vine, totuşi, de la duşmanii declaraţi ai sistemului; de obicei, este reprezentat de cei care îl preamăresc cu asupra de măsură şi iubesc din toată inima „republica” asta care le prieşte de minune. La urma urmei, e simplu: dacă se prăbuşeşte un pod, nu e de vină constructorul. Nu. Maşina care a trecut pe el e problema – de ce trebuia să-ţi umpli portbagajul cu atâtea valize? Dacă se constată o fraudă, nu cel care a pus-o la cale trebuie arătat cu degetul, vinovaţi suntem toţi pentru că n-am deschis ochii. Pe vremuri, infracţiunea era ceva brutal, condamnabil, abject. În zilele noastre, este înconjurată de un alai atât de vast de explicaţii, justificări, comisii, proceduri şi conferinţe de presă, încât pare un lucru normal. Infracţiunea propriu-zisă este o chestiune tehnică. Percepţia publică reprezintă adevărata urgenţă naţională. Politica a descoperit o nouă definiţie a interesului public. În teoria clasică, interesul public era ceva ce folosea cetăţenilor. În teoria modernă, interesul public pare să accepte, senin, infracţiunea. Într-o asemenea lume, hoţul de buzunare pare un amator romantic. El măcar are decenţa să-şi asume ceea ce face. Şi dacă Leonida ar privi astăzi spectacolul politicii şi al sterilei lupte cu reacţiunea, probabil că ar urla din rărunchi „Şi noi dormim, domnule!”. (Dragoş CIOCĂZAN)