Navomodelism strategic şi alte arme de pus sub umbrelă

În copilărie, generaţii întregi de români au trecut prin Clubul Pionierilor. Acolo învăţai, printre altele, să construieşti navomodele, aeromodele sau rachete care funcţionau cât de cât conform planului. Era o şcoală excelentă pentru viaţă, deoarece pregătea cetăţeanul, încă de mic, pentru întâlnirea cu realitatea birocratică românească, atunci şi acum la fel de obtuză, cârpită şi parţial nefuncţională. La cercul de navomodele exista o regulă simplă: dacă bărcuţa se scufunda, instructorul observa fenomenul. Dacă se lovea de mal, cineva nota incidentul. Dacă pe lac apărea un obiect străin, cel puţin un copil de zece ani ridica mâna şi striga: „Tovarăşu’ instructor, tovarăşu’ instructor, ia uitaţi ce pluteşte acolo!”. Pe Lacul Herăstrău, în timpul concursurilor pioniereşti, un navomodel rătăcit era identificat în maximum două minute. În epoca inteligenţei artificiale şi a războiului hibrid, nişte navo- sau aeromodele ceva mai periculoase vin şi pleacă nestingherite, fac fotografii, atacă site-uri, se apropie nepermis de mult de depozite sau terminale cu potenţial exploziv, ba chiar sar în aer, iar noi aflăm despre asta printr-un comunicat laconic: „Staţi liniştiţi, situaţia e sub control, nu s-a întâmplat nimic”, două ore mai târziu, „s-ar putea să se fi întâmplat ceva”, după încă o oră, „s-a întâmplat ceva, dar nu ştim exact ce şi din vina cui”, iar la final, se confirmă că s-a întâmplat exact ceea ce toată lumea observase de la început. Ani la rând, ni s-a vorbit cu o veneraţie apropiată de delirul mistic tipic adoraţiei divine despre o umbrelă. Tehnologii sofisticate, sateliţi, radare, sisteme informatice, structuri de comandă şi, mai ales, comunicate oficiale. Multe. Atât de multe şi de confuze, încât uneori ai impresia că principalul sistem defensiv al ţării este format din declaraţii de presă, iar obiectul care face umbră sau apără de ploaie descris mai sus, nu e mai mare şi mai eficient decât umbreluţele din hârtie colorată pentru cocktailuri. Când începe furtuna adevărată descoperi că principalul avantaj este aspectul decorativ. Şi am dat miliarde pentru asta. De fapt, nici nu are importanţă al cui a fost navomodelul, asta nu s-a înţeles. Putea să fie senegalez, malgaş, australian sau kiribatez. Problema e că a bântuit prin apele româneşti ca vodă prin lobodă. La fel şi aeromodelul de acum câteva zile.

Am montat un motor de Formula 1 sub coada unei mârţoage costelive şi ne-am jucat cu machete şi steguleţe pe hartă. Ne aflăm sub protecţia celei mai puternice alianţe militare din lume sau suntem subiecţii unui experiment sociologic despre efectele comunicării defectuoase asupra stăpânirii de sine? Apărarea naţională, în actualul context complicat, nu este un concurs pionieresc. Poate că asta este adevărata continuitate istorică: regimurile se schimbă, tehnologia evoluează, alianţele se extind, sateliţii fotografiază fiecare centimetru pătrat al planetei, însă spiritul Clubului Pionierilor supravieţuieşte. Pe o masă stau câteva machete frumoase. Cândva, bărcuţele aveau treizeci de centimetri şi erau inofensive. Astăzi au sute de kilograme, sisteme de ghidaj, încărcături explozive şi apar unde te aştepţi mai puţin. Dar nu trebuie să ne facem griji, toate năzbâtiile astea plutitoare sau zburătoare sunt monitorizate. Foarte atent. Exact cum era monitorizat, acum cincizeci de ani, şi navomodelul lui Gigel din clasa a şasea, cu câteva secunde înainte să intre direct în peretele bazinului. „Nu poţi câştiga o competiţie dacă nu caşti bine ochii.”, îl mustra instructorul. Din păcate, acest superb exemplu de pedagogie elementară pare să se fi pierdut pe drumul spre optimismul festivist al strategiilor greşite. Bine, nici elevii nu mai sunt ce au fost… Cineva a uitat sau, mai grav, n-a vrut să deschidă umbrela. Într-o epocă în care frigiderul îţi trimite notificări pe telefon, anunţându-te că nu mai ai lapte sau unt, nu ai cum să declari public că „drona este prea mică, iar radarul este prea mare”, că râd de tine foştii pionieri astăzi oameni cu părul alb. La machete şi broşuri stăm bine. La fel şi la capitolul improvizaţie, care a devenit instituţională. Iar bărcuţa va lua apă exact când va intra în concurs. (Dragoş CIOCĂZAN)