„Unde eşti copilărie”?!

Nu mai ştiu decât din observaţii cum este acum. „Pe vremea mea”, la sfârşit de mai, începeam să fredonăm, în gând, („A venit vacanţă,/ cu trenul din Franţa,/ Hai copii la joc,/ cărţile pe foc!”)pentru că altfel mai aveam două săptămâni de şcoală, de îndreptat medii, de scăpat de corigenţe, de învăţat pentru admitere la liceu, mai târziu, la treaptă, pentru bacalaureat, admitere la facultate… Şi da, pregăteam serbarea de sfârşit de an, când se dădeau şi diplome, şi coroniţe. Copilării!

La sfârşit de ciclu de învăţământ, clasa a IV-a, a VIII-a, a XII-a, festivităţile erau mai deosebite. Despărţirea de „tovarăşa/doamna învăţătoare”, de dirigintă/ diriginte, de colegi, apoi, despărţirea de preuniversitar, de adolescenţă, uneori de primele iubiri. Completam de zor „Oracole”. Cei mai în vârstă îşi amintesc cu câtă emoţie scriam, desenam, lipeam fotografii. „Un semn în calea uitării”. Naivităţi!

Acum? Spun doar ce se vede cu ochiul liber, pe stradă şi în mediul virtual. Am impresia că toţi absolvenţii, de la orice nivel din preuniversitar, de la grădiniţă până la bacalaureat, se pregătesc pentru covorul roşu de la nu ştiu ce competiţie artistică, cu trupuri – frumoase, tinere (prea tinere, cred eu!) expuse naiv, cu stângăcie, cu coafuri sofisticate, unghii „vrăjitoreşti”, machiaj strident, tocuri exagerate…Pentru petrecere se caută locuri cât mai „deosebite”…Preţurile pentru petrecerea de sfârşit de clasa a VIII-a, de exemplu, din ce am aflat, ţinută şi chef, sunt în jur de un salariu mediu pe economie. Mi se pare prea mult! Pentru ce? Ce amintiri păstrează ei? Mai mulţi copii se ameţesc, li se face rău, fetele obosesc pe tocuri, calcă trena rochiilor… În fine, se poate dezvolta! Poate doar mi se pare. Poate că încă fac prea multe comparaţii, poate idealizez nişte vremuri mai aşezate, mai previzibile. Poate că tinerii părinţi şi copiii lor nu calculează banii primiţi în urma muncii lor, poate sunt toţi antreprenori, oameni de afaceri care nu trăiesc din salariu. Dar, deşi îmi spun mereu că nu e cazul să mai fac vreo comparaţie, tot fac. Mă gândesc la alte societăţi, la multe informaţii venite din Japonia, de pildă, unde împăratul nu se ridică decât în faţa profesorilor, iar omul de serviciu este „inginer de mediu”, unde în şcoli se zice că nu sunt oameni de serviciu, unde copiii merg singuri la şcoală, îşi pregătesc temele singuri, mănâncă singuri…Nu este vorba de o societate civilizată? Dar nu e singura ţară în care educaţia, distracţia, traiul propriu zis se desfăşoară după alte coordonate de vârstă, mai normale.

De multe ori mă întreb, privind copiii români, de ce le „topim” bucuriile vârstelor? (Nu cred că sunt singura. Dar nu prea scăpăm de „încolonare”.) De ce îi facem maturi înainte de vreme? De ce-i lipsim de bucuria vârstelor fără griji?! (Sau aşa cred eu că ar trebuie să fie, fără griji!) De ce? „Unde eşti copilărie”?! (Mioara VERGU-IORDACHE)