Suflet de termopan şi cântec de claxoane

Dis-de-dimineaţă, Bucureştiul încă ştie să joace teatru. Dacă ieşi devreme pe străzile lui, înainte să se umple de livratori grăbiţi, şoferi nervoşi şi maşini de gunoi, vei observa că mai păstrează ceva din aerul de floare la butonieră. În lumina palidă, cu trotuarele încă ude şi cafenelele deschizându-şi leneş obloanele, poţi aproape să-ţi imaginezi că pe Calea Victoriei tocmai a trecut un domn cu pălărie gri şi baston cu mâner argintat, grăbindu-se către cafeaua aburindă de la Capşa sau Nestor, locuri în care ziarele miroseau a cerneală proaspătă şi a orgoliu intelectual autentic. Dintotdeauna a avut, fără îndoială, defectele lui. Era inegal, gălăgios, prăfuit, vanitos şi profund îndrăgostit de aparenţe. Oraşul acela ştia că eleganţa nu înseamnă doar bani, ci şi oroarea de a părea provincial. Magazinele aveau vitrine aranjate după un ritual aproape scenografic, ca nişte mici decoruri de operetă. Mărfurile nu erau aruncate la întâmplare într-un raft luminat violent cu leduri. Se odihneau sub o lumină caldă, lângă o mănuşă, o pălărie sau o eşarfă, care sugerau o poveste. O vitrină nu vindea doar obiecte. Existau oameni care se gândeau la asta. Vitrinierii. O profesie care astăzi sună desuet. Ei ştiau că un pardesiu pe umeraş e natură moartă şi că luxul are nevoie de puţin neglijenţă. Aveau cultul detaliului. Le păsa. Astăzi, totul e subscris criteriilor comerciale. Lumina e crudă, obiectele sunt îngrămădite, pancartele ţipă reduceri permanente, iar manechinele par nişte sinistraţi surprinşi în mijlocul unei evacuări. Totul trebuie să fie rapid, direct, ieftin şi uşor de înţeles. Rafinamentul nu are randament.

Desigur, mai există câteva excepţii. Câte o librărie care încă îşi aranjează fereastra cu tandreţe, vreo cofetărie care expune prăjiturile ca pe nişte bijuterii fragile, sau un croitor bătrân care încă îşi şterge vitrina dimineaţa cu un gest aproape religios. O lume îşi ia rămas-bun. Bucureştiul interbelic avea timp să cocheteze. Bucureştiul de azi e mereu în întârziere. Şi totuşi, în ciuda faţadelor scorojite, a cablurilor care atârnă ca nişte liane nervoase şi a mesh-urilor montate cu brutalitate peste stucaturi vechi de un secol, oraşul încă mai are locuri, bine ascunse, prin care ne aminteşte cum a fost. Şi traficul era altfel, deşi probabil la fel de înjurat. Trăsurile se împotmoleau în noroi, tramvaiele scârţâiau, birjarii strigau, lumea întârzia şi atunci. Dar parcă până şi aglomeraţia avea un ritm politicos. Nimeni nu claxona isteric. Nimeni nu traversa strada pe o trotinetă electrică, privind simultan în telefon. Bucureştiul de astăzi pare un organism mereu fugărit de ceva invizibil. Maşinile se ceartă unele cu altele, scuterele ţâşnesc printre ele cu aerul unor insecte ofensate, iar pietonii dansează haotic. Şi au mai dispărut, odată cu politeţea, lucruri: florăresele – „Hai, frumosule, să-ţi dau o floare!” – îndemnul acela conţinea mai mult farmec decât zece campanii moderne de marketing. Astăzi, florile îţi vin la uşă ambalate în plastic cenuşiu şi sunt comandate printr-o aplicaţie. Nimeni nu-ţi mai spune „frumosule” sau „franţuzoaico”. Cel mult primeşti o notificare rece că livrarea întârzie din cauza traficului sau că ai o problemă cu cardul. Au dispărut şi micile tandreţuri domestice: gutuile din geam, rufele pe sfoară, muşcatele de pe pervaz, storurile prăfuite. Ferestrele sunt ermetice, nu mai lasă să pătrundă în interior nimic din vânzoleala şi mirosurile oraşului. Iedera care urca pe casele vechi a fost tăiată metodic, ca să se vadă mai bine termopanele. Oraşul nu mai suportă imperfecţiunea care îl făcea viu. Preferă suprafeţele drepte, lucioase, neinspirat colorate şi fără poveşti. Are suflet de termopan şi existenţă acompaniată de claxoane, praf, gaze de eşapament şi pârâituri. Nu e ceva algoritmic, automat, nu are legătură cu vremurile. Matca moare lent, făcând loc unui oraş nou, născut dintr-o nedorită sciziparitate. De undeva, de dedesubt, străzi pietruite, ziduri mucegăite, cioturi de copaci, alei şi ronduri de flori uscate, se oglindesc sfios în noile faţade. Cicatricile pot fi pretextul renaşterii prin reconversia rănilor în proiecte de viitor. E legea nescrisă a oricărui proces evolutiv. (Dragoş CIOCĂZAN)