O elegie de parbriz

Privită prin geamul unui BMW care rulează cu o sută de kilometri pe oră, viaţa e o abstracţiune estetică. O fâşie verde, o bandă gri, o succesiune de imagini şi nuanţe neclare. Aşa o vedea şi el – un mic gândac cu aripi iridescente, căruia soarta i-a oferit, preţ de o clipă, senzaţia de zbor. Era, probabil, cea mai fericită secundă a existenţei sale de doar câteva zile. O secvenţă de pură libertate, lipsită de griji, de spaime, de întrebări fără răspuns. Zbura, îşi depăna micile sale gânduri de gânganie, poate plănuia să se aşeze pe o floare, poate doar se bucura de soare. Apoi, brusc, o linie orizontală semitransparentă, o umbră întunecată i-a acoperit orizontul. Nu a apucat să-şi dea seama de ce, nu a existat rămas-bun, nici testament, nici măcar o criză existenţială. Doar o scurtă, dar extrem de intensă unificare cu realitatea rece a parbrizului. Acum, nu mai este. O tranziţie neprogramată de la „toată lumea e a mea” la „un rest organic greu de curăţat”. Cum avea să observe îngrozitor de enervat şoferul bolidului: o pată de nimic, un amestec de fluide lipicioase aproape imposibil de curăţat cu ştergătoarele de parbriz nevoite să facă zeci de mişcări de du-te-vino pentru a lăsa geamul curat, sclipitor, transparent şi la fel de rece şi indiferent ca înainte de producerea evenimentului. Omul de la volan – se naşte întrebarea – a jucat rolul destinului sau destinul însuşi l-a împins spre acest final tragic? Nici măcar nu putem vorbi despre omor prin imprudenţă. Soarta nu e familiarizată cu subtilităţile codului penal. A fost el un zeu de o secundă, plămădit pentru a strivi un univers întreg fără măcar să clipească?

Ne construim cariere, ne scriem unii altora, ne certăm pe subiecte de nimic, provocăm şi ţinem supărări, ne batem pe moşteniri, punem la suflet chestiuni lipsite de orice importanţă, explodăm în orgolii, ne irosim zilnic şi ne temem de moarte. Însă pe o scară a efemerităţii, o viaţă de 80 de ani şi una de 8 zile sunt doar două nuanţe ale aceluiaşi parcurs. Suntem atât de ocupaţi să ne pregătim fericirea de mâine, încât uităm să zburăm pe deasupra florilor astăzi. Gândacul măcar a zburat, câteva secunde, nu contează, pentru el asta a fost totul. A zburat. Noi ne agăţăm de amănunte sterile, lipsite de logică, şi nu mai avem timp să ne gândim cât de uşor am putea pluti, în linişte, aşezând gândurile, lucrurile şi ideile la locul lor. Ştergătoarele indiferente ale generaţiilor viitoare ne vor curăţa cu acelaşi sârg, cu acelaşi lichid cu miros de curăţenie. Vor spune, amuzaţi, că „au fost”, dar „n-au făcut mare lucru”. Conştiinţa nemuririi nu există, doar că nimeni nu realizează asta decât foarte, foarte târziu. Alte vieţi, alte umbre, alte vulnerabilităţi, dar mereu imposibilitatea de a deschide aripile. Privită din acest unghi, gângania din poveste a fost – din cauza unor probleme legate de câmpul magnetic al Pământului şi de valoarea prea mare a coeficientului aerodinamic, desigur – mult mai norocoasă. E ceva profund ironic în uşurinţa cu care natura trece peste aceste mici drame. Nu oferă explicaţii şi nici măcar un moment de reculegere. Petele sunt şterse imediat pentru a face loc unor noi pete. Ne place să credem că suntem diferiţi. Că nu zburăm haotic spre parbrize invizibile, ci navigăm – cu sens – spre destinaţii înălţătoare. Totuşi, privind pata aceea informă de pe parbriz, e greu să nu simţi compasiune, e greu să nu faci legături. Ne facem planuri în timp ce totul se derulează cu rapiditate. Ne dăm importanţă, ne îmbătăm cu apă rece şi ne agităm aripile cu o convingere demnă de cauze mai bune, ignorând faptul că „parbrizul” nostru aşteaptă undeva pe vreun drum lăturalnic, sub forma unei secunde de neatenţie, a unei defecţiuni organice, sau pur şi simplu ca ultimă pagină a unui dosar cu filele în bună rânduială. Tragedia nu e că dispărem, ci că o facem într-un mod atât de tăcut, de anost, de neceremonios. Singura consolare e că, fie şi pentru o clipă, gângania aia chiar a crezut că deţine controlul. Iar noi, cei care privim de partea cealaltă a geamului, facem exact acelaşi lucru. Diferenţa ţine doar de viteză, de lăţimea parbrizului şi de mărimea petei pe care o lăsăm în urmă. (Dragoş CIOCĂZAN)