Impostura – Manual de utilizare

Impostura nu mai e de mult un fenomen marginal – a devenit infrastructură. Nu se mai strecoară timid, pe la colţuri, sfioasă şi cu pălăria trasă pe ochi, ci defilează, se scaldă în lumina reflectoarelor, fluturând CV-uri false, şi cu un discurs atât de sigur pe sine încât ar putea fi considerat mesianic. Dacă ar fi să-i găsim o definiţie de manual, impostura este arta de a ocupa un loc pe care nu-l meriţi şi de a convinge publicul că meriţi cu prisosinţă să fii venerat conform unui fals drept divin. În plan artistic, impostura are un talent special: transformă mediocritatea în „concept”. Acolo unde nu există idei, apar explicaţii semidocte, rostite cu infatuare şi, de cele mai multe ori, cu revărsări viscerale. Acolo unde nu există muncă, apare „viziunea”. Impostorul va lăuda vidul intelectual cu un limbaj atât de sofisticat încât cititorul sau ascultătorul se va simţi vinovat că nu înţelege nimic. Artistul impostor nu creează – el „problematizează, teoretizează, recomandă”. Rezultatul? Publicul devine suspicios faţă de arta autentică, iar valorile reale sunt îngropate sub un strat gros de jargon şi snobism. Cultura se transformă în mimetism. Social, impostura e lipiciul care ţine împreună aparenţele. Trăim într-o epocă în care „a părea” a devenit mai important decât „a fi”. Expertul autoproclamat, antreprenorul de carton, influencerul plătit să împrăştie propagandă – toţi prosperă într-un ecosistem în care demonstrarea competenţei este considerată indecenţă. Pe această scenă, sinceritatea devine o formă de naivitate, iar priceperea autentică naşte suspiciuni. Laudă-te singur, altfel cine s-o facă? Dacă nu baţi câmpii, nu exişti. Politic, impostura nu este doar prezentă, ci premiată. Adesea. Politicianul impostor are o abilitate rară: generează încredere vorbind despre nimic. Promite fără să livreze şi, paradoxal, tocmai această lipsă de consistenţă este cel mai mare avantaj al lui: n-ai cum să-l acuzi de ceva, fiindcă, de fapt, nu a vorbit niciodată concret, iar discursul său demagogic s-a referit la „viitorul apropiat”, nu la „azi”. Consecinţele sunt devastatoare: decizii proaste, instituţii slăbite, apatie, cinism, indolenţă, încredere publică erodată. Iar în lipsa încrederii, democraţia devine formă fără fond. În mediul academic, impostura e şi mai periculoasă, pentru că poartă hainele autorităţii ştiinţifice. Aici, impostorul nu doar ocupă un loc, el formează, strâmb, generaţii. Plagiatul devine „inspiraţie”, titlurile publicate apar ca ciupercile după ploaie şi nimeni nu mai simte nevoia să răsfoiască şi conţinutul. Când profesorul nu mai e un model de rigoare, ci un exemplu de „cum să mă descurc în viaţă”, întreaga construcţie a cunoaşterii începe să scârţâie, formând profesionişti slab pregătiţi, cercetare fără impact şi o societate care îşi pierde capacitatea de a discerne între adevăr şi impostură.

Dar poate cea mai subtilă întrebare este: ne poate afecta impostura „genetic”? Nu în sens biologic direct, desigur. Demagogia şi superficialitatea nu pot modifica ADN-ul. Însă, metaforic şi cultural, da: impostura se transmite. Se învaţă prin exemplu, se normalizează prin repetiţie şi devine reflex social. Copiii cresc văzând că succesul nu depinde de competenţă, ci de abilitatea de a o simula. Astfel, „codul” social se alterează, nu mai stimulează apetitul pentru adevăr şi valoare, ci pentru aparenţă şi adaptare oportunistă. E un fel de mutaţie culturală care slăbeşte, pe termen lung, rezilienţa societăţii. Consecinţele sunt cumulative. În artă, confuzie şi criterii estetice îndoielnice. În societate, neîncredere şi atitudini teatrale. În politică, incompetenţă şi cinism. În educaţie, degradare şi generaţii pierdute, vulnerabile la schimbare. Toate acestea converg într-un efect mai mare: pierderea reperelor. Iar o societate fără repere e uşor de manipulat şi greu de reconstruit. Impostorul nu este întotdeauna conştient că este impostor. Uneori începe cu o mică exagerare, o scurtătură, o „ajustare” a realităţii şi ajunge să creadă propria poveste. Iar când suficient de mulţi oameni fac asta, realitatea însăşi devine negociabilă. Antidotul nu este spectaculos, dar e eficient: competenţă reală, spirit critic şi curajul de a spune „nu ştiu” într-o lume obsedată să pară că ştie totul. Într-o cultură a imposturii, onestitatea intelectuală devine un act de rezistenţă. Impostura nu dispare doar arătând-o cu degetul şi luând-o în răspăr. Vom scăpa de ea doar când vom înceta să o mai tolerăm, inclusiv în formele ei mici, convenabile, care ne asigură supravieţuirea. (Dragoş CIOCĂZAN)