Prietenul la nevoie te loveşte

Există un tip de frăţie de cruce care nu se vede în fotografiile de grup şi nu se regăseşte în declaraţii festive. Este prietenia de conjunctură, încropită din calcule reci şi promisiuni negociate la milimetru. În politică, această prietenie poartă numele de „coaliţie”. Ea nu se bazează pe afecţiune, nici pe valori comune profunde, ci pe interese de moment: acces la putere, control asupra resurselor, influenţă asupra deciziilor. Iar când aceste interese se reaşază, prietenul de ieri devine adversarul de azi – uneori atât de repede încât până şi cel mai destoinic oportunist se simte jenat. Nu ideologia desparte, ci distribuţia avantajelor. În acest context, prietenia politică se dovedeşte a fi doar o formă de asociere temporară, menită să maximizeze câştigurile. Când puşculiţa se goleşte sau mărunţişul se redistribuie nefavorabil, asocierea nu mai are sens. Şi orgoliul poate fi combustibilul invizibil al multor rupturi. Atunci începe spectacolul public: peste noapte, partenerul devine „iresponsabil, trădător, hoţ, corupt, şobolan, incompetent”. Acuzaţiile lansate în spaţiul public sunt adesea atât de grave încât ridică o întrebare incomodă: dacă sunt reale, de ce au fost tolerate până în momentul ruperii înţelegerii? Lucrând împreună zi de zi, nu şi-au dat seama că unul ronţăie pe furiş din cămară, iar celălalt vrea să o vândă, tot pe furiş, străinilor? Răspunsul, deşi aproape niciodată recunoscut, ţine de oportunism. Moralitatea devine selectivă, fiind activată şi dezactivată în funcţie de calcule de moment. Făţărnicia este un instrument esenţial. În faţa publicului, liderii afişează calm, responsabilitate, spirit de colaborare. În culise, negocierile sunt dure, iar limbajul se transformă în unul de maidan. Minciuna completează acest tablou: promisiuni care nu vor fi respectate, angajamente făcute doar pentru a câştiga timp, declaraţii – şi de o parte şi de cealaltă – care contrazic realitatea şi sfidează bunul simţ. Dubla măsură este regula: ceea ce facem noi e sfânt şi în interesul poporului, de-aia schimbăm tabăra şi, după caz, ne retragem de la putere sau ţinem cu dinţii de ea ca să salvăm ţărişoara.

Finalul este, întotdeauna, previzibil. Ca întreprindere politică, o coaliţie se formează din interes şi piere când dispar banii. Fiecare ruptură este prezentată ca un act de verticalitate, deşi în spatele ei se află, de fiecare dată, calcule pragmatice. Iar „prietenul” politic, cel care se dădea de ceasul morţii pentru stabilitate şi cooperare, se transformă în cel care loveşte cel mai dur pentru că ştie unde te doare mai tare. Unii redescoperă lozinci de tipul „nu ne vindem ţara”, sugerând că foştii parteneri ar fi prea dispuşi la compromisuri cu străinii. Ceilalţi ridică tonul în direcţia opusă, cu apeluri repetate la „valorile europene”, urlând obsesiv şi aproape ritualic „Europa, Europa!”. Ambele atitudini sunt false şi au scopul de a camufla adevăratele motive – altfel n-ar fi schemele ministerelor şi agenţiilor populate cu zeci de mii de sinecurişti a căror singură calitate vizibilă este lipsa oricăror calităţi. Adevărata lecţie este că, în politică, prietenia nu este o valoare, ci o strategie. Iar strategiile se schimbă. În acest joc, loialitatea este temporară, principiile sunt flexibile, doar interesul rămâne constant. Şi asta nu e o exagerare, ci o descriere lucidă a realităţii: când nevoia devine prea mare, prietenul nu doar că nu te mai cunoaşte, dar te şi loveşte exact acolo unde ştie că eşti mai vulnerabil. Cei care, până mai ieri, se sărutau pe obraji şi îşi frecau una dintre mâini, cealaltă fiind vârâtă până la cot în vistierie, desigur în numele interesului naţional, descoperă brusc rolul benefic al invectivelor şi al delimitărilor radicale. În tot acest peisaj, apare şi teatrul ideologic, o altă mască menită să dea sens unor decizii haotice. De fapt, le este mai uşor să explice o ruptură prin demonizarea fostului aliat, decât să recunoască, sincer, că au eşuat împreună. O retorică flexibilă şi adaptabilă, nu – Doamne fereşte! – un set de principii. Nu e doar un conflict episodic: ceea ce avem în faţa ochilor este o radiografie a unui jalnic joc de sumă nulă: victoriile lor vremelnice nu sunt nimic altceva decât nesfârşita noastră înfrângere. (Dragoş CIOCĂZAN)