ÎNTÂMPINAREA LUMINII

Sărbătoarea Paştelui, ce va fi celebrată în acest an de ortodocşi la 12 aprilie, marchează miracolul Învierii Domnului, iar actele de purificare din Săptămâna Luminată readuc echilibrul şi armonia creştinilor. Timpul deschis de Duminica Floriilor, închis de Duminica Tomii şi intersectat de noaptea Învierii reprezintă un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii. Paştele este cea mai veche şi cea mai importantă sărbătoare creştină, fiind celebrată încă din epoca apostolică. Sfântul Apostol Pavel a fost primul care a raportat sărbătoarea Pessah, a evreilor, la Iisus Hristos şi i-a îndemnat pe creştini să-l omagieze pe Mântuitor: „Iată Hristos, Paştile nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului.” (I Corinteni V, 7-8).

Denumirea de Paşte a fost iniţial aplicată de primii creştini la comemorarea anuală a Cinei celei de Taină, care avea loc în seara de 13 Nisan (ziua a 13-a a lunii Nisan din calendarul evreiesc – prima lună din an, conform Torah – 7 aprilie) şi consta dintr-o masă rituală. Această celebrare se substituia vechii mese pascale evreieşti, care marca sărbătoarea azimilor (pâiniţe din făină şi apă, care se mănâncă numai la sărbători).

În primele veacuri ale Creştinătăţii, sărbătoarea s-a numit Paştele Crucii şi Paştele Învierii. Cu timpul, însă, înţelesul cuvântului Paşte s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii. Data şi modul sărbătoririi au fost diferite de-a lungul veacurilor. Celebrarea începea după prima lună plină ce urma Echinocţiului de primăvară (21 martie).

În contrast cu toate celelalte sărbători creştine care depind numai de mişcarea soarelui, ziua de Paşte depinde atât de mişcarea soarelui (de care depinde echinocţiul de primăvară) cât şi a lunii.

În Bisericile Ortodoxe Echinocţiul de primăvară este fixat pe 21 Martie în calendarul Justinian (sau 3 Aprilie în calendarul Gregorian), în timp ce în Biserica Catolică şi cele Protestante echinocţiul este fixat pe 21 Martie în calendarul Gregorian. Din această cauză, data Paştelui în Biserica Ortodoxă nu poate fi mai devreme de 4 Aprilie, iar în Bisericile Catolică şi Protestantă mai devreme de 22 Martie. Această diferenţă duce, în plus, la o anumită periodicitate în diferenţa dintre zilele Paştelui. Specific, după 2 sau 4 ani în care diferenţa este 0-1 săptămâni, urmează un singur an în care diferenţa este de 4 sau 5 săptămâni (de exemplu, în 2013, 2016, 2021 etc.). Aceasta se datorează faptului că, în aceşti ani, luna plină care cade după 3 Aprilie este diferită de luna plină care cade după 21 Martie. Dacă Bisericile ar folosi acelaşi ciclu lunar, diferenţa dintre echinocţii ar duce la o diferenţă în ziua Paştelui de 0 sau de 4 săptămâni.

Indiferent când este sărbătorit, Paştele este o zi în care creştinii merg la biserică şi respectă tradiţia. În creştinismul timpuriu, cei ce se botezau în timpul slujbei de Paşti erau îmbrăcaţi în alb. Ei purtau aceste veşminte întreaga săptămână, ca pe un simbol al noii lor vieţi. Cei care fuseseră deja botezaţi nu purtau haine albe, ci numai noi, pentru a arăta că împărtăşesc noua viaţă a lui Hristos. În acest fel, obiceiul de a purta haine noi a devenit o tradiţie de Paşti.

În timpul Evului Mediu, în Europa, cei care participau la liturghia de Paşte făceau apoi o lungă procesiune. Aceasta era condusă de un preot care ducea un crucifix sau o lumânare. Din acest obicei a evoluat tradiţia Paradelor de Paşte, existentă în Occident. Serbarea Paştelui se prelungeşte aproape o săptămână, în lăcaşurile de cult având loc zilnic Sfânta Liturghie. De la Paşte şi până la Rusalii erau interzise mătăniile în biserici şi posturile, ajunările. Ortodoxia a păstrat importanţa teologică a misterului pascal din vechea biserică creştină. Sărbătoarea Paştelui rămâne centrul cultului ortodox, fiind urmată de cea a naşterii Domnului. Naşterea cu trup şi Învierea ca Dumnezeu a lui Iisus Hristos reprezintă cei doi poli ai dragostei divine faţă de oameni.

Paştele se încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi spaţiului prin jertfa divinităţii adorate, substituită de o efigie, un om, un animal, o pasăre sau un ou de pasăre.

Deosebirea fundamentală între creştinism şi alte dogme religioase constă în faptul că jertfa prin substituţie a zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa lui Iisus, săvârşită o singură dată, pe Golgota, în numele tuturor oamenilor, şi reactualizată ritual în fiecare an de credincioşi.

Mielul este simbolul lui Iisus în întreaga tradiţie creştină. Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul VII, iar din secolul IX, pe masa de Paşti a Papei mielul fript a devenit un fel principal. În Europa sunt foarte populari şi mieii din unt, paste sau zahăr.

În Egiptul antic şi în Persia, prietenii făceau schimb de ouă colorate în ziua echinocţiului de primăvară, începutul noului an. Ouăle au fost întotdeauna un simbol al creaţiei, fertilităţii şi al vieţii noi. Creştinii din Orientul apropiat au adoptat acest obicei şi oul de Paşte a devenit simbol religios, reprezentând momentul din care a înviat Iisus. Ouăle sunt de obicei colorate în roşu, ca simbol al sângelui tuturor oamenilor. În perioada medievală, ouăle colorate erau oferite tuturor servitorilor şi copiilor, alături de alte daruri. Ouăle de Paşti sunt un simbol universal.

Paştele, cea mai mare sărbătoare creştină, a fost prăznuit întotdeauna ca o zi de bucurie, aceea a Învierii Domnului. Noaptea Învierii este petrecută în biserici, în priveghere şi rugăciune, cântări de bucurie şi cu lumini multe, semne ale Mântuirii. Din această noapte şi până la Înălţare, creştinii se salută cu „Hristos a înviat!” şi-şi răspund cu „Adevărat a înviat!”.

În trecut, pentru a celebra Învierea Domnului, autorităţile graţiau prizonierii, eliberau sclavii, reduceau dările, făceau în general acte de mărinimie. La biserici se duceau ofrande: pâine dulce (pască), brânză, carne, mai ales de miel (reminiscenţă a mielului pascal al evreilor) şi ouă roşii, care aminteau de sângele lui Iisus. Toate acestea erau binecuvântate şi apoi împărţite săracilor, obicei păstrat până în contemporaneitate.

Pentru că ouăle nu puteau fi consumate în timpul postului, ele au ajuns la loc de cinste pe masă, după Înviere. În tradiţia creştină, oul, colorat şi împodobit, este simbolul Mântuitorului, care părăseşte mormântul şi se întoarce la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace.

La început, ouăle se vopseau cu plante în galben, culoarea soarelui, şi în roşu, culoarea discului solar la răsărit şi apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale sau zoomorfe. Această tehnică de înfrumuseţare cu diferite motive este cunoscută sub numele de încondeiere.

La ţară, românii aleg ouă proaspete de găină şi raţă prin scufundarea lor în apă (ouăle proaspete cad la fund, cele vechi se ridică la suprafaţă) şi pregătesc uneltele de ornamentat. Cele mai vechi „condeie” au fost lumânarea, cu al cărui capăt încins la foc se desenau pe ou anumite semne, şi pana de gâscă, ce avea rolul cornului de ornat al olarului. Oamenii topesc ceara de albine în care se adaugă puţin cărbune pisat, încondeiază ouăle cu motivele dorite şi le pun apoi în vopsea pentru colorarea fondului. Local, se folosesc metode noi de decorare, mai mult sau mai puţin legate de încondeierea cu ceară: ouă pictate, săpate sau decorate în relief, încondeiate cu frunze de plante, împodobite cu mărgele etc.

În comunităţile tradiţionale, ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o zonă la alta, dar, oricum, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură (de obicei, bărbatul mai în vârstă), ce părţi ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie „pe luate”, „pe schimbate”, „pe văzute” sau „pe nevăzute”.

În unele locuri, cojile ouălor sunt aruncate pe pământ pentru fertilizarea holdelor, viilor şi livezilor, se păstrează pentru vrăji sau descântece sau se pun în hrana animalelor şi păsărilor.

Iepuraşul de Paşte este un simbol păgân, emblemă a fertilităţii, asociat de creştini cu apariţiile lui Iisus după Înviere. Prima menţionare a iepuraşului ca simbol pascal apare în Germania, pe la 1590. În unele regiuni din această ţară se credea că iepuraşul aduce ouăle roşii în Joia Mare şi pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paştelui.

Printre alte simboluri ale Paştelui se mai numără liliacul, expresie a purităţii, şi fluturele, a cărui ieşire din crisalidă în altă formă aminteşte de Învierea lui Iisus.

Obiceiurile de Paşte nu diferă mult de la o zonă a lumii la alta, ci ţin în special de specificul gastronomic. Peste tot se prepară mâncăruri tradiţionale, cum ar fi pasca la ruşi şi români, osterstollen în Germania, Baba Wielancona la polonezi. Cel mai des, aceste mâncăruri sunt binecuvântate la biserică, alături de ouă şi carne.

Pentru români, pregătirea pentru această sărbătoare înseamnă mai întâi curăţenia şi bucatele care se fac în casă. Ca şi în celelalte scenarii de înnoire sezonieră sau anuală a timpului calendaristic, de Paşte se fac sacrificii violente (tăiatul mielului şi, în unele zone, a purcelului sau viţelului, spartul ouălor), se prepară alimente rituale (colaci, pască), se aprind luminile, se crede că se deschid mormintele şi cerurile, că vorbesc animalele, ard comorile etc.

Şi pentru că românilor Paştele li s-a părut foarte important, au mai imaginat şi alte „feluri” de Paşti: Paştele Blajinilor, sărbătoare populară cu dată mobilă, sinonimă cu Paştele Morţilor, sau Lunea Morţilor, care este dedicată spiritelor moşilor şi strămoşilor capabile să se ospăteze şi să se bucure de sărbătoare, la fel ca cei vii.

Şi tot aşa a fost „inventat” Paştele Cailor, sărbătoare cu dată mobilă (ziua de joi din a şasea săptămână care urmează după Paşte), când se crede că, pentru un ceas, o singură dată pe an, se satură caii de păscut iarbă. Importanţa sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un înţeles peiorativ: a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la „Sfântul aşteaptă”, a nu te ţine de cuvânt. (Conf. univ. dr. Sorin BEJAN)

„HRISTOS A ÎNVIAT !”