Există momente în istorie când tehnologia pare să facă un salt spectaculos înainte, dar şi altele când pare că s-a împiedicat, a călcat în străchini şi şontâcăie artistic. Comparând roboţii prezentaţi de China cancelarului german cu apariţia mai recentă a unei asemenea năzdrăvănii la recentul summit de la Washington, nu poţi să nu te întrebi: asistăm la o revoluţie tehnologică sau la punerea în scenă a unei serbări de absolvire a grupei mari de la o grădiniţă de cartier? Pe de o parte, China defilează cu roboţi care merg fluid, dansează, fac mişcări de kung-fu, se dau peste cap, interacţionează aproape empatic şi, în general, te fac să te întrebi dacă nu cumva în curând îţi vor cere şi o mărire de salariu. Mişcările lor sunt atât de bine calibrate încât par să fi studiat ani întregi la şcoala de balet din Shanghai. Eleganţă, precizie, chiar şi un dram de aroganţă tehnologică. Ceva, ceva din creierul lor pozitronic pare să fie mai uman decât ne-am fi aşteptat. Pe de altă parte, robotul american de la festivitate a oferit un spectacol memorabil, dar nu neapărat în sensul dorit. S-a fâţâit pe un podium prea complicat pentru GPS-ul său, a privit-o buimac pe prima doamnă a Americii, a virat la dreapta dând senzaţia că se pregătea s-o ia la stânga, apoi s-a oprit preţ de un minut nemaiştiind încotro s-o apuce. Nu încerca să imite comportamentul uman în sensul clasic; mai degrabă părea că reproduce fidel mersul precaut al unei persoane suferind de hemoroizi sau care a făcut o alegere alimentară regretabilă cu o seară înainte şi are nevoie urgent la toaletă. Fiecare pas era o declaraţie de incertitudine existenţială. Dacă roboţii chinezeşti spun „suntem aici, cu ochii pe voi”, acesta părea să spună „staţi puţin, mi s-a ars un cip”. Putea fi lesne confundat cu o jucărie teleghidată ale cărei baterii sunt pe ducă: porneşte, se opreşte, ezită, mai face un pas, apoi parcă îşi aminteşte brusc de sensul vieţii şi înaintează încă doi centimetri. În direcţia greşită. Un performance aproape artistic, dacă îl priveşti cu suficientă indulgenţă şi un strop de imaginaţie.
Întrebarea e inevitabilă: ar trebui să ne îngrijorăm sau să ne amuzăm? Răspunsul corect este, probabil, „da” pentru ambele variante, dar cu precădere pentru prima. Să ne alarmăm pentru că diferenţele de dezvoltare tehnologică devin tot mai vizibile şi nu sunt doar despre gadgeturi simpatice – brelocuri cântătoare, termometre de bucătărie sau mixere pentru preparat smoothie –, ci despre supremaţie politico-militară, economică şi, de fapt, despre viitor. Am putea, desigur, să ne şi amuzăm, fiindcă orice epocă de tranziţie produce inevitabil astfel de momente în care realitatea pare să nu ţină pasul cu ambiţiile strigate în gura mare la conferinţele de presă. Am putea privi totul cu detaşare poetică şi relaxare. La urma urmei, un robot şchiopătând în direcţia greşită este, oarecum, un memento reconfortant pentru că ne demonstrează un lucru deja cunoscut: viitorul nu vine întotdeauna în paşi siguri. Există două moduri în care poţi privi progresul tehnologic: fie ca pe o cursă serioasă pentru supremaţie globală, fie ca pe un episod extins de comedie în care roboţii încă învaţă să nu se împiedice de propriile cabluri invizibile. Comparând cele două demonstraţii de virtuozitate robotică, îţi vine să râzi, dar nu eşti sigur dacă ar trebui. Roboţii chinezeşti par să fi fost crescuţi cu grijă, educaţi în spirit confucianist şi antrenaţi de mici să nu-şi facă de râs familia. Se mişcă în voie, calculează traiectorii, reacţionează la stimuli şi, probabil, dacă le dai un pix, îţi calculează bioritmul. Totul e să nu se gândească cineva să le dea o armă. Sau s-a gândit deja? Dacă au vrut să ne transmită mesajul „Viitorul e deja aici şi avem planuri mari”, au reuşit. Celălalt, de peste ocean, a sugerat doar „Viitorul a ajuns, văd şi eu, dar mi-am uitat încărcătorul acasă”. O diferenţă de paradigmă: unii construiesc maşini care aspiră să devină cât mai umane, alţii se distrează adunând într-o maşinărie tot ce are mai vulnerabil fiinţa umană: ezitarea, nesiguranţa, frica de nou. Nu e ca la Hollywood. Acolo e simplu: ca personaj AI, Terminator rezolvă totul. Pe laptop. Pe teren, în realitatea geopolitică e însă mai complicat. Nici oamenii, nici roboţii care tremură nesiguri pe ei nu au ce căuta acolo. (Dragoş CIOCĂZAN)
