„Vechiul Calendar Popular Românesc”

– loc de întâlnire a simbolurilor mitologice şi a fenomenelor naturale

În munţii Orăştiei stau cercurile magice ale altarelor dacice ce ascuns taine ale istoriei şi ale timpului. Timpul, aşa cum este privit simbolic, este „ca o roată” (şarpele Uroborus, care îşi muşcă singur coada), iar noi suntem prinşi în cârligul lui.

„Calea Lactee” mai este numită şi „Calea Robilor”, pentru că odată născut vei urma drumul tău în calea timpului curgător. Din loc în loc, acest timp „se înnoieşte” şi îşi schimbă vibraţia şi viteza. Atunci apare „Nodul Gordian” (al lui Isis, al lui Hercule etc.). Acestea sunt „pragurile timpului”.

Miturile ascund alte mituri, iar „Calendarul Creştin Popular Românesc” ascunde vechi sărbători, zei şi personaje mitice autohtone. Aici apar făpturi supranaturale, fiinţe cu puteri speciale, renaşteri cosmice şi scenarii mitice. Frumuseţea şi poezia ascunse de acest calendar popular strămoşesc sunt extraordinare. La fel şi exactitatea, ceremonialul şi ritualul, pentru că anul îmbătrâneşte la fel ca un copil care trece prin stadiile maturităţii şi bătrâneţii.

Poate vă întrebaţi ce este „Vechiul Calendar Popular Românesc” şi cum funcţiona? Aici apar zile speciale, precum „Ziua Şarpelui”, „Ziua Peştelui” – 17 martie, „Săptămâna lui Procoavă” – prima săptămână din octombrie, „Logodnica Păsărilor”- de „Dragobete”, sunt sărbători importante, vechi şi preţioase în folclorul românesc. Ele merită păstrate şi chiar readuse la viaţă.

„Calendarul popular românesc”, sinonim cu cel numit „Calendarul Babelor”, este un instrument de măsurat timpul şi de planificare a activităţilor economice şi cultice pe anotimpuri, luni, săptămâni, zile şi momente ale zilei. El se bazează pe orologii cosmice (solstiţiile, echinocţiile, fazele lunare, răsăritul şi apusul aştrilor şi constelaţiilor) şi terestre (bioritmurile de reproducere ale plantelor şi animalelor) cunoscute pe bază empirică şi transmise ca orice fapt de folclor, pe cale orală.

Ca zile – eveniment mai avem: „Nunta Urzicilor” („Duminica Floriilor”) este ziua când înfloresc urzicile şi nu mai sunt bune de mâncat; „Sânzienele” sau „Drăgaica” (24 iunie) este ziua cea mai lungă a anului, când înfloresc plantele cu acelaşi nume; „Împuiatul Urşilor” (1 august) indică perioada de împerechere a urşilor; „Nunta Oilor” (14 octombrie) este ziua când se amestecă berbecii cu oile pentru împerechere; la „Ziua Cucului” (25 martie) începe cucul a cânta, vestind ziua egală cu noaptea a echinocţiului de primăvară.

Zilele de sărbătoare în vechea tradiţie populară românească făceau parte din educaţia la „Şcoala Tradiţiei” şi avea ca principiu de bază memorizarea tuturor cunoştinţelor utile grupate în jurul sărbătorilor şi obiceiurilor repartizate pe zilele calendarului popular după echinocţii şi solstiţii, de unde şi zicala, astăzi cu înţeles peiorativ, „a face capul calendar!”

Reprezentările mitice ale calendarului popular îmbrăcate în haine creştine şi sfinţii îmbrăcaţi în haine precreştine alcătuiesc „Panteonul românesc”, organizat după rang, putere, vârstă, atribuţii, grade de rudenie. Aceştia îşi mai fac şi astăzi apariţia în peisajul spiritual contemporan: li se acordă zile de celebrare, li se sacrifică câte un animal (porcul la Crăciun, mielul la Sângiorz) sau sunt invocaţi pentru rezolvarea unor probleme presante precum: alungarea secetei („Paparuda”, „Caloianul”), aflarea ursitei (Sânvasâi – Sfântul Vasile, Sântandrei – Sfântul Andrei), pentru căsătoria fetelor („Maica Precista”). Zeiţa mama de origine neolitică („Dochia”), zeul tată indo-european („Crăciun”) şi Fiul lui Dumnezeu creştin („Iisus”) îşi exercită puterea de-a lungul întregului an, Sângiorzul – Sfântul Gheorghe în anotimpul călduros (23 aprilie – 26 octombrie), Sâmedru – Sfântul Dumitru în anotimpul friguros (26 octombrie – 23 aprilie), Ielele dansau în nopţile de vară, „Strigoii” veneau mai ales în nopţile de iarnă, Sântoaderul – Sfântul Toader este temut în săptămâna „Cailor lui Sântoader” (prima săptămână după Lăsatul Secului de Paşte), Marţolea – divinitate nefastă, imaginată ca o babă slută, ce pedepseşte femeile care lucrează în seara zilei de marţi, Dumnezeu care-i pedepseşte pe cei care lucrează Duminica etc.

Reprezentările mitice sunt celebrate în calendarul popular în ordinea vârstei, începând cu naşterea primului zeu al omenirii, Anul care îmbătrâneşte şi moare după 365 sau 366 de zile. Astfel, în tradiţia populară întâlnim: „Sânvăsâi” este un tânăr care stă călare pe butoi, iubeşte şi petrece pentru că a avut şansa, la împărţirea sărbătorilor, să primească prima zi a anului (1 ianuarie); „Sântoader şi Sângiorz” (23 aprilie) sunt tineri, călări pe cai, purtători de arme şi personificări autentice ale primăverii; „Sântilie” (20 iulie) este matur şi călătoreşte într-un car tras de cai; „Sâmedru” (26 octombrie) este matur, în drum spre bătrâneţe, personificare a toamnei; „Moş Andrei” (30 noiembrie), Moş Nicolae (6 decembrie), Moş Ajun (24 decembrie) şi Moş Crăciun (25 decembrie) formează o generaţie de sfinţi bătrâni care prevestesc, prin vârsta lor, moartea, urmată de renaşterea Anului. Mai avem „Dochia”, care moare şi renaşte la echinocţiul de primăvară (9 martie pe stil vechi), deschide generaţia fecioarelor (Sânzienele, Drăgaicele,Ielele, Floriile, Lăzăriţele, Fata Pădurii). Urmează sezonul zeiţelor mumă (Maica Precista, Muma Pădurii), apoi generaţia zeiţelor bătrâne (Sfânta Vineri, Baba Dochia).  

Creştinismul a renunţat la modelul universal al morţii şi renaşterii divinităţii adorate în preajma aceluiaşi fenomen astronomic (solstiţiu sau echinocţiu); Iisus, Fiul lui Dumnezeu, se naşte la solstiţiul de iarnă (Crăciunul), apoi moare şi învie la echinocţiul de primăvară. Viaţa fulgerătoare a celor trei divinităţi adorate, stâlpi ai Calendarului Popular, două precreştine (Crăciun şi Dochia) şi una creştină (Iisus), este însoţită de numeroase sărbători, obiceiuri, acte rituale şi practici magice.

Străbunii noştri ştiau să citească vremea, norii şi semnele anotimpurilor. Priveau lumea din jur atent, fenomenele cerului şi comportamentul animalelor.

O parte însemnată a tradiţiilor Calendarului Popular sunt cunoscute şi practicate şi astăzi, altele sunt păstrate numai de memoria bătrânilor şi stau pe cale să se piardă…

Să le „prindem” în lada de zestre a poporului român şi să le dăm din nou importanţă şi strălucire! (George V. GRIGORE)

Bibliografie: Ion Ghinoiu, „Zile şi Mituri – Calendarul Ţăranului Român”; Editura Univers Enciclopedic Gold; Elena Niculiţă-Voronca, „Datinile şi credinţele poporului român”; Editura „Saeculum IO”, 2019;Antoaneta Olteanu, „Calendarele poporului român”; Editura „Paideea”, 2000, Bucureşti.