KRITARHIA

Calitatea justiţiei – indicator al democraţiei.

Motto: „…and justice for all” /„…şi justiţie pentru toţi”
– ultimele cuvinte din „Jurământul de loialitate al S.U.A.” /„U.S. Pledge of allegiance”

Lector univ. dr. Florin Maciu are o vastă activitate ştiinţifică, fiind, între altele, autor al cărţilor „Războiul contemporan de lege şi lege ferenda în dreptul românesc”, „Regimul juridic al stărilor excepţionale. Dictatura constituţională la intersecţia cu democratizarea armatei”, „Instrucţia tragerii – pistolul, deprinderile necesare pentru mânuirea lui / şi decizia de a trage”, „Regimul juridic al contravenţiilor”, „Sisteme politice comparate”, precum şi a mai multor articole şi comunicări ştiinţifice, apărute în publicaţii din ţară şi străinătate.

În mod cert, încrederea populației în justiție este un indicator fundamental în funcție de care se poate constata dacă justiția este credibilă, funcțională într-un stat democratic. Această credință este foarte des legată de decizii controversate adoptate în curțile de justiție, o percepută părtinire sau de lipsa înțelegerii fenomenelor juridice. Lumea se așteaptă să vadă curțile lucrând corect, eficient, transparent, imparțial. Lipsa încrederii în justiție îi determină pe oameni să refuze să accepte autoritatea și deciziile curților de justiție. Astfel, legile, deciziile instanțelor de judecată sau regulile sociale vor fi ignorate. Cetățenii vor șovăi să mai sesizeze autoritățile statului, atunci când observă comiterea unor infracțiuni, iar unii vor încerca să-și rezolve singuri problemele, ceea ce este periculos și poate deveni un risc la siguranța publică. Deficiențele din justiție, inclusiv kritarhia, aspectele controversate din sistemul nostru judiciar conduc și la dezvoltarea teoriei simbiozei justiției cu politicul.

În articole precedente, am încercat să-i prevenim pe cititori că, atunci când întâlnesc pasaje scrise cu litere înclinate şi nu oferim o altă explicaţie, aşa cum este şi cazul alineatelor care urmează, înseamnă că utilizăm texte relativ mici, extrase din cartea ”Sisteme politice comparate”, publicată anul trecut în luna decembrie de Editura Fundaţiei „România de Mâine”.

…Iarăşi, precizăm că acest cuvânt [kritarhia (sau kritocraţia)] nu există în dicţionarele româneşti, numele, în textele în limba română, indicând o localitate turistică din Grecia.

Kritarhia este o formă de guvernământ ori un sistem unde judecătorii au ultimul cuvânt de spus, constituie autoritatea cea mai înaltă, fiind plasaţi înaintea politicienilor sau aleşilor. Prima parte a cuvântului înseamnă judecător, în limba greacă.

Istoric, acest sistem este descris în biblia evreiască drept shophetism şi s-a practicat în Israelul antic, de la Moise până la Saul, primul rege al unei monarhii unite (se pare că spre sfârşitul secolului XI îHr). În Africa de Sud, o instituţie asemănătoare, dar practicată de judecători moderni, a fost denumită de judecătorul Albie Sachs drept dikastocraţie, după intrarea în vigoare în 1997 a noii constituţii, promulgate cu un an înainte de preşedintele Nelson Mandela.

Nu o să ne ocupăm de Israelul antic, dar, în schimb, vom nota îngrijorările unora că, în ultimele decenii, Israelul este pe cale să se întoarcă la kritarhie, bazată pe mai multe argumente, din care noi prezentăm următoarele:

Deşi Israelul nu are o constituţie, Curtea supremă a decis, în 1995, că două legi adoptate de Knesset (parlament), în 1992, au valoare constituţională şi nu pot fi modificate prin legi ordinare, deşi cele două au fost adoptate ca legi ordinare, cu simplă majoritate, adică mai puţin de jumătate din voturi. Mai mult, aceeaşi curte a spus că şi legile constituţionale nou votate nu pot intra în vigoare, dacă nu sunt considerate de ea ca fiind evreieşti şi democratice.

Aceeaşi curte a decis că nu are nicio limită în a decide pe orice fel de problemă legală. De aici, orice plângere făcută de orice persoană, referitoare la o decizie a guvernului, va fi judecată de această curte. 

Curtea îşi menţine o decizie anterioară, conform căreia poate invalida orice acţiune a guvernului considerată nerezonabilă…

Aşa cum ne aşteptam, analiştii politici din Statele Unite şi-au adus aminte de acest concept, iar susţinătorii preşedintelui Trump, fie că vorbim de primul mandat, fie de al doilea, au relansat noţiunea de kritarhie, în lupta lor politică cu democraţii, aflaţi în opoziţie. Referitor la actualul mandat, partizanii politicii preşedintelui Trump, republicani, afirmă că opoziţia, în lipsă de alte argumente, văzându-se înfrântă, apelează la curţile de justiţie.

Judecătorii federali au blocat deja agenda lui Trump, inclusiv ordinele executive care să înlăture dreptul la cetăţenie bazat pe naştere, programul de demisie amânată pentru funcţionarii guvernamentali, decizia de a îngheţa aproape toate ajutoarele internaţionale şi de a stopa distribuirea subvenţiilor federale. În vreme ce democraţii susţin că acestea sunt manifestări ale statului de drept, unii republicani cred că judecătorii nu sunt neutri, ci au o atitudine total partizană.

În primul mandat al preşedintelui Trump, au existat plângeri că politica de imigrare este elaborată de judecători care nu răspund în faţa nimănui, şi nu de cei aleşi de popor. Unii au afirmat că munca judecătorilor poate fi, în cel mai bun caz, diletantism, dar că poate fi etichetată şi ca dikastocraţie – o naţiune condusă de judecători, care au noţiunea constituţională de puteri egale ale statului şi mecanismul de verificări şi echilibru.

În cele ce urmează, îi rugăm pe cititori să evite tentaţia de a se gândi şi la Curtea Constituţională. Aceasta nu face parte din autoritatea judecătorească şi, potrivit Titlului V din Constituţia României, chiar are rolul de a lua decizii obligatorii pentru statul român, situându-se, atunci când soluţionează anumite conflicte, pe o poziţie care să-i permită să dea dreptate sau nu Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere, prim-ministrului sau preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

Rămânem la Statele Unite despre care o parte semnificativă a publicului de pe întreaga planetă considera nu cu mult timp înainte că sunt un bun exemplu de democraţie, cuprinzând şi justiţia, cu principii şi reguli corecte, transpuse cu fidelitate în practică şi demne de urmat.

Astăzi, se pare că modelul de democraţie, cu justiţia ca un element de fundament, pe care o naţiune trebuie să-l copieze, trebuie căutat în altă parte, deşi se poate afirma că Statele Unite sunt încă văzute în mod similar altor ţări cu naţiuni dezvoltate şi cu un standard de viaţă ridicat, în ceea ce priveşte libertăţile politice. Mulţi, însă, îşi pun întrebări despre stabilitate, în contextul în care se remarcă litigii intense şi profunde, ce pot provoca disfuncţionalităţi în toate sferele, incluzând-o şi pe cea a justiţiei, care este subiectul nostru.

Democraţia, incluzând şi funcţionarea justiţiei, pare că este pe cale să se deterioreze, în principal din cauza lipsei de încredere şi a unei divizări politice radicale şi aproape incompatibile cu pacea socială. Percepţia este generată, între altele, de nereuşitele politice de a se adopta legi ce se consideră a fi necesare şi de blocaje în funcţionarea statului, fiindcă taberele nu renunţă nici la o parte din poziţiile adoptate iniţial, la acestea adăugându-se probleme legale şi sociale legate de drepturi politice, statul de drept sau inechităţi sociale. La aceste elemente, pentru a face lucrurile mai rele şi a accentua scepticismul unora, vine şi contribuţia unor manifestări în politica externă, care nu concordă cu principiile de convieţuire între democraţii veridice.

Ca în toate democraţiile, justiţia în Statele Unite este un element vital, menit să asigure statul de drept, să protejeze drepturile indivizilor şi să menţină încrederea populaţiei. Ea trebuie să garanteze că toată lumea, indiferent de statutul social, răspunde la fel în faţa legii, situaţie care să furnizeze coeziunea socială şi să înlăture posibilitatea unor frământări sociale.

Am putea spune, după ce observăm, într-un stil empiric, modul de viaţă al cetăţenilor Statelor Unite, că justiţia este o obsesie americană. Fără un sistem de justiţie solid şi imparţial, democraţia riscă să devină instabilă, lipsită de libertate şi egalitate.

Este crucial pentru oameni să aibă încredere în sistem, iar asta se obţine prin curţi de justiţie independente, corecte şi imparţiale; nimeni nu trebuie să se considere sau să fie plasat deasupra legii, toţi, inclusiv cei marginalizaţi, trebuie să profite de acelaşi tratament, iar cei care ocupă funcţii înalte în stat să se supună legii ca oricare dintre cetăţeni. Aceştia din urmă, pentru sănătatea şi progresul naţional, mai ales în Statele Unite, unde populaţia are rădăcini în toate colţurile lumii, vor şi ca toate greşelile trecutului să fie dezvăluite, stigmatizate şi condamnate cu severitate.

Dar oare aşa stau lucrurile sau teoria mai are mult până să se concretizeze? Este posibilă şi o evoluţie de la rău la mai rău?

Cu luarea în considerare a diferenţelor de administrare a justiţiei, rezultate din practicarea unor sisteme de drept deosebite, convingerea noastră este că tot ce scriem despre justiţia din Statele Unite se potriveşte în cvasitotalitate şi în alte ţări cu nivel comparabil de dezvoltare şi sunt valabile şi pentru justiţia din România.

De la început, în mod lapidar, vom admite că, la capitolul teorie şi prevederi constituţionale, noi, românii, stăm bine cu principiile de urmat în domeniu. Astfel, primele două alineate ale art. 16 – Egalitatea în drepturi stipulează următoarele: (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege.

La art. 124 – Înfăptuirea justiţiei, se consfinţesc următoarele: (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.       

Precizăm, pentru cei care nu cunosc şi vor să afle, că Jurământul de loialitate american se recită stând în picioare, cu faţa la drapel, iar mâna dreaptă este ţinută în dreptul inimii. Textul transmite mesajul că populaţia Statelor Unite este o naţiune unită şi indivizibilă, care oferă libertate şi corectitudine tuturor cetăţenilor, iar cuvintele jurământului semnifică un angajament de loialitate faţă de Statele Unite şi se rostesc acompaniate, adesea, de imnul naţional: „I pledge allegiance to the Flag of the United States of America, and to the Republic for which it stands, one Nation under God, indivisible, with liberty and justice for all”.

Încercăm să constatăm unele reverberaţii ale ultimelor patru cuvinte din acest jurământ în conştiinţele oamenilor şi să notăm opiniile preponderente.

Mai întâi, să menţionăm că, în accepţiunea generală, expresia ar însemna ca fiecărei persoane să i se dea şanse egale de a reuşi în viaţă, în condiţiile de civilizaţie şi cultură proprii unui stat cu regim democratic şi o economie dezvoltată.

În 1988, grupul Metallica ce interpretează muzică rock de ramură heavy metal scoate al patrulea album de studio, intitulat „…And Justice for All”, de factură complexă, progresivă, orientată spre stilul thrash (cuvântul se foloseşte fără traducere în limba română, chiar dacă înseamnă a bate).

Versurile melodiei care dă titlul albumului sunt edificatoare şi se referă la corupţia guvernării şi cinismul profund al sistemului judiciar american. Iată mesajul care ne este transmis (textul rămâne netradus, iar explicaţiile şi interpretările noastre sunt în limba română):

Halls of justice painted green, money talking – puterea financiară este cea care decide cum se face şi aplică legea, banii (bancnotele verzi ale dolarilor) corup sistemul.

Justice is lost, Justice is raped, Justice is gone – corectitudinea judecăţii, egalitatea în faţa legii ca principii au fost distruse, au dispărut; adevărata justiţie este pierdută.

Pulling your strings, justice is done – viaţa şi drepturile cetăţenilor de rând sunt manipulate de forţe obscure, cu o mare putere; justiţia este o marionetă trasă cu ajutorul unor sfori invizibile, astfel încât să interpreteze rolul cerut.

…And justice for all – ultimele cuvinte din jurământ sunt o ironie, atunci când se vorbeşte despre idealul justiţiei egale comparativ cu realitatea corupţiei.

Coperta discului vine şi ea să ne sugereze în formă grafică ceea ce grupul thrash metal transmitea prin versuri: o Justiţie în nuanţe şterse, asemănătoare bancnotelor de dolari, crăpată, prinsă în frânghii, cu talerele balanţei în dezordine, lăsând să se reverse bancnote de acolo de unde trebuia aşezat adevărul. Un simbol al lăcomiei, al compromiterii şi corupţiei, al injustiţiei politice şi legale – foarte cinic, trebuie să recunoaştem.

Pe lângă aplauzele adunate de grup cu această ocazie, au existat şi critici referitoare la calitatea muzicii, fiindcă întotdeauna sunt fani ai genului care vor mai mult şi se simt frustraţi de anumite performanţe care se plasează sub aşteptările lor. Unul dintre ei, ascultător asiduu al genului, spune că melodiile sună ca nişte cuie bătute într-o tablă de scris de la şcoală, că albumul este plictisitor, sec, poate şi pentru că basul lui Jason Newsted, nou venit în trupă, nu se aude cu claritate. Dar, din câte cunoaştem, nimeni nu a afirmat vreodată că versurile nu exprimă adevărul, că se exagerează ori că se caută succesul cu orice preţ.

Ne deplasăm în sens retro şi notăm că, în 1979, apare pe marile ecrane o comedie-dramă juridică în regia lui Norman Jewison, avându-l pe Al Pacino în rol principal, şi intitulată „…And Justice for All”. Filmul este o satiră la adresa sistemului juridic care este descris ca fiind puternic corupt, ineficient şi punând pe primul plan regulile de procedură şi nu justiţia corectă, bazată pe adevăr. Se scoate în evidenţă faptul că sistemul îi protejează pe cei puternici, în timp ce îi lasă de izbelişte pe cei inocenţi şi vulnerabili, că procesele sunt o mascaradă, o prefăcătorie.

Unul dintre mesajele puternice este că justiţia funcţionează pe dos: oameni nevinovaţi sunt în mod frecvent învinuiţi şi condamnaţi la închisoare în mod eronat, iar indivizi puternici profită de statutul lor ca să ocolească consecinţele legale.

O altă comunicare importantă pentru cei care vizionează filmul este că sistemul juridic se defectează, se înstrăinează de scopul pentru care a fost conceput, iar procesul juridic este tratat ca un joc sau o afacere în care judecătorii, procurorii şi avocaţii, plini de ipocrizie şi cinism, sunt preocupaţi enorm de proceduri şi infim de aflarea adevărului.

În scena de final, personajul lui Pacino le explică juraţilor că, indiferent de ce a comis sau nu inculpatul, procurorul şi avocatul se vor lupta din răsputeri pentru a câştiga, primul condamnarea, celălalt achitarea clientului, totul pentru obţinerea sau menţinerea unui renume. Tot atunci se ajunge la apogeu, Pacino evidenţiindu-se cu discursul strigat, rămas în conştiinţa spectatorilor ca „Out of Order” Speech – „You’re out of order! The whole trial is out of order!”, ceea ce, de fapt era o etichetă şi o condamnare a întregului aparat juridic, nu numai a procesului respectiv.

Filmul a primit de la cunoscători exigenţi atât aprecieri cât şi ironii. Nu este simplu să iei nota 10 într-o competiţie necruţătoare, unde participă toate talentele lumii. O ştim de la Nadia.

Unii au spus că filmul a ratat ocazia să devină un „Catch 22” al lumii judiciare, alţii că regizorul a vărsat potenţialul dramei pe tot ecranul sau că filmul este o antologie, fiind supraaglomerat (cu fapte).

Totuşi, nimeni, niciodată, nu a sugerat măcar că ideile din film nu au legătură cu realitatea ori că anumite lucruri au fost prezentate distorsionat.

Încărcaţi cu opinii negative despre funcţionarea justiţiei la sfârşitul mileniului II, ne gândim să survolăm puţin şi începutul mileniului III, să vedem cum stau lucrurile. Nu putem să trecem cu vederea nici teoria pe care o susţin unii, chiar la modul serios: justiţia nu se obţine pe lumea aceasta, cu continuările de rigoare. Aici ne considerăm pierduţi, dar încercăm să înţelegem ceva de la detectivul Hieronymus „Harry” Bosch, erou de romane poliţiste şi seriale TV, creat de scriitorul Michael Connelly. Acesta din urmă este faimos în întreaga lume, cărţile lui au fost vândute în multe zeci de milioane de exemplare şi traduse în câteva zeci de limbi.

Prezentăm un scurt dialog, extras dintr-un episod în care detectivul poartă o discuţie despre moartea violentă a unor copii, cu medicul legist cu care colabora.

Bosch: Pot să vă întreb ceva?

– Desigur.

– Mi-aţi spus atunci, când ne uitam la oasele rupte ale lui Arthur (un băieţel ucis)…

– Câte a îndurat acel copil în viaţa lui scurtă!

– Aţi spus că, undeva, trebuie să existe o lume mai bună. Altfel, nu aţi putea continua să vă faceţi treaba.

– Da. Aşa este.

– Încă mai credeţi într-o lume mai bună?

– Mă tem că sunt într-o plină criză în ceea ce priveşte credinţa. Un cancer al sufletului.

– Cunosc sentimentul.

Medicul legist: Tu mi-ai spus atunci că nu crezi într-o lume mai bună, doar în justiţia de pe lumea asta.

– Îmi amintesc.

– Încă mai crezi asta?

– Dacă mai cred că există justiţie?

– În această lume. Pentru Sonia Hernandez (o fetiţă care şi-a pierdut viaţa).

Bosch (după o pauză): Juriul încă deliberează.

Deviza detectivului Harry Bosch legată de justiţie este „everybody counts or nobody counts” ceea ce s-ar traduce prin „dacă nu dăm aceeaşi importanţă tuturor, atunci să nu dăm nimănui” sau, altfel spus, „ justiţia este egală pentru toţi”, ca în Constituţia României. Această formulă sacră presupunea că fiecare victimă merită acelaşi nivel de implicare a justiţiei, fără a se lua în considerare statutul social, trecutul sau dificultatea cazului. Realitatea îi arăta, însă, că cei puternici beneficiau din plin de regulile de protecţie care, totuşi, nu funcţionau şi în cazul marginalizaţilor, paria societăţii.

Una peste alta, nici în aceste zile justiţia nu este mai bine văzută, iar Bosch nu înghite înţelegerile făcute de stat cu criminali abominabili care, însă, dau informaţii anchetatorilor sau deciziile luate de persoane mult mai bine plasate în ierarhie, care se mulţumesc cu mici victorii în lupta cu infractorii, în loc să se mobilizeze şi să ducă lupta până la capăt. Aşa merg lucrurile, explică el celor apropiaţi victimelor.

Când este vorba despre artă, păstrând proporţiile în ceea ce priveşte posibilităţile de a face cunoscute în întreaga lume realizările noastre, românii dau expresie aceloraşi sentimente de lipsă de încredere în sistemul judiciar.

În 2015, apare filmul „De ce eu?”, în regia lui Tudor Giurgiu, inspirat de cazul real şi tragic al unui procuror; filmul explorează corupţia sistemică din România de la începutul anilor 2000 şi, ca gen, se înscrie la capitolul thriller politic şi dramă socială. Nici o surpriză că mesajul principal al filmului este o critică dură la adresa unui sistem justiţiar capturat de corupţie şi interese politice. Cei idealişti care încearcă să lupte din interior sunt înlăturaţi de un mecanism inexorabil.

Ideea cu care rămânem după vizionare este că sistemul judiciar funcţionează adesea ca un instrument al celor aflaţi la putere şi apare ca imposibil de reformat. Rezultatul – o dreptate extrem de fragilă.

Potrivit Constituţiei României art. 132 Statutul procurorilor alin (1), procurorii îşi desfăşoară activitatea conform principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului Justiţiei. Numai că, în locul controlului ierarhic onest, aici se manifestă un presing agresiv şi canalizat pe o anumită soluţie, exercitat de superiori, dar şi din alte direcţii. La astfel de imbolduri, executanţii trebuie să reacţioneze întocmai şi cu eficacitate. Altfel, elementele neconforme ale sistemului trebuie extirpate, pentru ca acesta să-şi protejeze interesele necurate.

Cititorii vor întreba ce legătură are kritarhia, aşa cum am definit-o la începutul articolului, cu faptul că funcţionarea sistemelor judiciare lasă de dorit, că acestea sunt mai mult sau mai puţin corupte, influenţate de interese politice şi economice, deturnate de la menirea lor. La urma urmei, acolo unde sunt oameni, invariabil există şi greşeli.

Există mai multe categorii de erori. Cele mai multe greşeli se produc fără intenţie şi pot fi rezultatul supraîncărcării magistraţilor cu dosare, unele foarte stufoase. Pot exista dosare care conţin inadvertenţe ori care prezintă numai jumătăţi de adevăr, piste false, bănuieli fără fundament temeinic, probe obţinute nelegal, dialoguri redate cu deficienţe, expertize deficitare, mărturii false, elemente incerte, neconcludente, altele fără legătură sau semnificaţie etc. Şi cel mai pregătit şi de bună credinţă magistrat poate să adopte o soluţie improprie. Ceva important poate fi omis, lucruri banale pot fi supraestimate, atenţia şi vigilenţa pot să scadă fără să îţi dai seama sau, pur şi simplu, avocatul nu este în formă pentru a exploata orice sursă de apărare sau procurorul are convingeri molipsitoare, dar care nu corespund realităţii. Variantele sunt multiple.

Alteori, prevederile legale sunt aşa de încâlcite încât nu se poate înţelege ce intenţie a avut legiuitorul. Se face interpretarea textului, dar nimeni nu garantează că se identifică la perfecţie voinţa celui care a scris legea. Nu mai contează ce a voit acesta, ci ceea ce a rămas scris. Se ajunge la lămurirea unor chestiuni de drept, dar, până atunci, se pot adopta şi hotărâri definitive contradictorii.

În alte speţe, nu se regăseşte în legislaţie o normă care să se potrivească cu faptele judecate. Există cazuri când prevederi legale sunt declarate neconstituţionale, iar legiuitorul întârzie cu înlocuirea lor.

Înţelegem toate acestea şi considerăm că multe greşeli sunt nedorite, dar naturale, de aceea avem în legislaţie şi recursul în interesul legii, pe care nu o să-l descriem acum.

Există, totuşi, şi soluţii adoptate în neconcordanţă cu legea, care iscă suspiciuni. Aici, de obicei, nu mai găseşti judecătorului nicio scuză, fiindcă, plecând de la premisa că stăpâneşte materia şi are şi o oarecare experienţă, te aşteptai, fără dubii, la alt rezultat. Am putea spune că, în mod deliberat, judecătorul s-a abătut de la legea în faţa căreia răspunde.

La aceste situaţii ne referim. Când judecătorul face el legea lui şi o aplică urmărind, poate, şi un anume scop. În acest caz, se încurcă rolul puterilor în stat, iar statul de drept, prevăzut la art. 1 Statul român alin. (3) din legea fundamentală, este subminat. Aceste împrejurări pot constitui nuanţe de kritarhie.

În cartea intitulată „Regimul juridic al contravenţiilor”, publicată în 2019 la Editura Fundaţiei „România de Mâine”, găsim un subcapitol care se cheamă „Instanţa de judecată – mai presus de lege?” Redăm un extras.

„O speţă foarte interesantă este aceea în care, ca urmare a săvârşirii unei contravenţii, contravenientului, şofer, i se aplică o amendă, ca sancţiune principală, iar potrivit legii, trebuie aplicată şi pedeapsa complementară a suspendării permisului de conducere. În acest caz, chiar dacă ar dori, agentul constatator nu poate să treacă peste aplicarea sancţiunii complementare, întrucât ea este prevăzută de lege şi are caracter imperativ. Poate, în schimb, instanţa de judecată să anuleze pedeapsa complementară, chiar dacă legea dispune obligaţia de se recurge la o asemenea sancţiune?…

Unele instanţe de judecată au hotărât să anuleze pedeapsa complementară a suspendării permisului de conducere, chiar dacă legea dispune obligativitatea acestei măsuri. Iată cam care ar fi argumentele pentru anularea acestei măsuri:

– principiul de drept qui potest plus, potest minus. Dacă instanţa poate hotărî asupra sancţiunii principale, atunci poate să facă acelaşi lucru şi referitor la sancţiunea complementară;

– sancţiunea complementară trebuie să aibă un rol preventiv, iar suspendarea permisului de conducere are un caracter eminamente sancţionator;

– şoferul contravenient are copil minor în întreţinere şi îşi câştigă existenta din şofat;

– contravenientul a recunoscut fapta, chiar dacă iniţial a negat;

– instanţa trebuie să se pronunţe şi asupra măsurii suspendării, întrucât art. 21 din legea fundamentală prevede că “(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime” şi “(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”;

 – CEDO, în cauză Le Compte, Van Leuven şi De Meyre c. Belgiei, a stabilit că sancţiunea trebuie să fie proporţională cu fapta săvârşită, altfel este afectat dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului;

 – prevederile art. 20 din Constituţia României obligau instanţa să dea prioritate Convenţiei.

Referitor la soliditatea argumentelor nu avem ce comenta. Unele sunt unanim acceptate, altele sunt juste, dar nu au legătură cu aplicarea fermă şi corectă a legii. Care este relaţia între aceste afirmaţii şi raţionamente şi soluţia dată împotriva legii ne scapă, dacă rămânem în aria dreptului. Dacă o părăsim, nu putem decât să fim de acord că un scop nobil scuză mijloacele. Sancţiunea complementară aducea contravenientului un prejudiciu material mai mare decât pedeapsa principală, deoarece acesta nu primea salariu atât timp cât avea suspendat permisul de conducere. Poate că şi legea, în prezent, nu este scrisă, întotdeauna, logic. Aşa că avem motive să bănuim că s-a ignorat principiul „dura lex sed lex”, pe care nu îl mai traducem. Reamintim că pentru controlul constituţionalităţii unei legi avem Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti având, în acest domeniu, doar posibilitatea de a admite excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa lor.

În altă ordine de idei, am rămas impresionaţi văzând că, printre motivele luării hotărârii de anulare a suspendării permisului de conducere, figurează şi cazuistica CEDO. Ne uităm şi noi peste cauza invocată. Acolo, Consiliul Ordinului Medicilor al Provinciei Flandra de Vest (asociaţie medicală), cu sediul în Bruges, a hotărât suspendarea dreptului domnului Le Compte de a practica medicina timp de şase luni. Pentru a face scurtă o lungă poveste, vedeţi la subsol adevăratul motiv pentru care i s-a dat dreptate lui Le Compte, iar acesta nu a avut dreptul la un proces echitabil (cazul reclamanţilor nu a fost dezbătut de un tribunal competent).”

Aşa cum am spus, în aceste cauze, instanţele au eludat legea pentru a atinge un scop generos, mărinimos: asigurarea subzistenţei unor familii. Reţinem, totuşi că judecătorii, într-un elan de binefacere, s-au ridicat puţin deasupra legii. Nu i-a blamat nimeni şi nu o facem nici noi.

Există şi cazuri de ignorare a dreptului, în care, în opinia noastră, de la baza hotărârilor adoptate lipseşte vreun obiectiv grandios. Dimpotrivă, noi considerăm că au fost puşi într-o poziţie avantajoasă potenţiali infractori. Cazuistica invocată se referă la fapte petrecute înaintea intrării României în Uniunea Europeană şi nu o vom descrie amănunţit. S-a ignorat, atunci, un principiu destul de cunoscut în drept, care a fost învederat instanţei din timp: „penalul ţine în loc civilul”. Principiul se aplică atunci când există o legătură directă între fapta penală şi prejudiciul civil, este bazat pe o logică elementară şi foarte cunoscut.

Fără să insistăm, menţionăm că dacă un furnizor al unui anumit material este investigat pentru dare de mită sau fraudă, contractele subsecvente sunt blocate, iar procesele în instanţa civilă pentru plata facturilor sau penalităţi sunt suspendate până la finalizarea anchetei penale.

În primă instanţă, cei învestiţi de statul român să facă dreptate, au decis, cu nonşalanţă, că nu trebuie făcută o legătură între cercetarea penală şi anumite pretenţii de recuperare a unor prejudicii, care făceau obiectul unui dosar civil, deşi relaţia de dependenţă era extrem de clară, fiind vorba despre aceeaşi faptă. Astfel, procesul civil s-ar fi terminat mai repede iar învinuiţii ar fi plecat cu buzunarele pline, urmând ca, ulterior, să se determine că statul a fost fraudat.

În asemenea situaţii, te simţi ca şi când cineva îţi trage brusc şi cu o putere incredibilă covorul de sub picioare. Simţi că tot ce ai învăţat tu şi colegii tăi s-a năruit. Cine să te mai înţeleagă dacă specialistul statului, care se bucură de prezumpţia de imparţialitate şi corectitudine, îţi explică cât de greşit gândeşti?

Se pare că instanţele superioare nu au păstrat această atitudine, dar abordarea primei instanţe nu se şterge din memorie cu uşurinţă. Îţi dai seama că mai ai multe de învăţat, lucruri care nu sunt scrise în manuale. Şi aici sunt aspecte de kritarhie. Judecătorul, nu se ştie din ce motiv, pluteşte deasupra legii şi, mai rău, pare că îi favorizează pe cei care doreau să vândă o marfă neconformă, în urma semnării unor contracte viciate. Aşa cum am mai spus, dacă instanţele de judecată se substituie autorităţii legiuitoare, statul de drept nu numai că este în pericol, dar este pus şi sub semnul întrebării.

Trecem la un caz care priveşte, probabil, multe mii de cetăţeni cărora, prin lege, li s-a promis un drept de care nu au ajuns nici acum să se bucure, întrucât punerea în aplicare a prevederilor legale a fost suspendată de la an la an, după care acestea au fost abrogate.

Într-o speţă similară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu un recurs în interesul legii, s-a pronunţat prin Decizia numărul XXIII din 12 decembrie 2005 şi a dat dreptate celor cărora li se suspendase dreptul (întâmplător, magistraţi şi personalul auxiliar). Iată ce elocvent se exprimă curtea: „Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul …, iar acesta a încetat să mai fie prevăzut doar după trecerea a 2 ani, în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.”

Ca să priceapă toată lumea, mai există şi alte fraze. Selectăm numai una. „A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.”

În schimb, în speţa noastră, similară celei prezentate anterior, deşi prevederile referitoare la drepturile în cauză au fost abrogate în decembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 5/05. 03. 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2833/1/2017, în urma unui recurs în interesul legii, spune că efectele acestor ultime modificări legislative nu au putut fi analizate de instanţele ce au pronunţat soluţiile ataşate recursului în interesul legii şi nu au fost evidenţiate hotărâri care să valorifice noul cadru legislativ. Adică, mai pe scurt, ştim că prevederile au fost abrogate, în urmă cu cel puţin două luni, dar noi am făcut o analiză care se referă la o perioadă anterioară. Corect.

Numai că instanţa mai vine cu nişte precizări pentru care calificativul controversate este un alint. „În condiţiile în care exerciţiul dreptului … a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până în anul 2017, inclusiv, aspect recunoscut de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale, se apreciază că nu poate fi vorba nici de o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi.”

Facem din nou o interpretare succintă, pe înţelesul tuturor: statul ţi-a promis prin lege că-ţi dă ceva, a amânat prin ordonanţă de urgenţă de la an la an şi s-a hotărât să nu-ţi mai dea nimic. Să nu ai vreo speranţă!

Nu avem spaţiu să facem teoria speranţei legitime, dar credem că oricine, când i se promite un drept prin lege, chiar nefundamental, are o speranţă legitimă. Pentru magistraţi s-au putut acorda drepturile, în cazul celorlalţi facem economii. Aşa cum am spus, nici astăzi nu s-a făcut vreun pas în privinţa rezolvării favorabile. Aici, dar şi în alte nenumărate exemple se naşte teoria simbiozei între puterea judecătorească şi clasa politică. Vom reveni la această idee. Clasa politică lasă magistraţii să obţină drepturi îndestulătoare, fiindcă are nevoie de decizii favorabile în câteva domenii.

De câteva ori, totuşi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a întrecut anumite limite, iar politicienii noştri au sesizat Curtea Constituţională. Poate nu s-au mai înţeles, spunem noi caustic.

Prezentăm anumite aspecte din Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte. 

Conflictul a constat în refuzul explicit al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a aplica o lege adoptată de Parlament şi substituirea în acest mod, implicit, autorităţii legiuitoare prin neconstituirea în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de completuri de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate.

Începând cu data de 21 aprilie 2003, legea avea următorul cuprins: „(1) Pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate.“

Curtea a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a corectat în timp, în mod formal, conduita de opunere faţă de aplicarea unui text de lege parte a dreptului pozitiv, însă rezultă cu certitudine faptul că în perioada 21 aprilie 2003 – 22 ianuarie 2019 a instituţionalizat, prin persistenţa în timp şi autoritatea jurisdicţională a acestei conduite, o paradigmă juridică care a poziţionat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în afara cadrului constituţional, nesocotind autoritatea legislativă a Parlamentului…

Curtea reţine, astfel, că, în perioada 21 aprilie 2003 – 22 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a nesocotit prevederile constituţionale …, iar modul atipic de poziţionare a instanţei supreme faţă de Parlament denotă o nesocotire atât a obligaţiei de respectare a legilor, prevăzută de art. 1 alin. (5) din Constituţie, cât şi a exigenţelor statului de drept, reglementate de art. 1 alin. (3) din Constituţie, mai exact a loialităţii constituţionale – element intrinsec al acestuia – de care instanţa supremă trebuie să dea dovadă…

… Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a refuzat aplicarea unei legi în vigoare, adoptată de Parlament, ceea ce denotă o opoziţie/contracarare a politicii legislative. Rezultă că, în aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a arogat o competenţă ce transcende interpretării şi aplicării legii, în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţie, din moment ce a interferat şi, pe cale de consecinţă, a adus atingere rolului Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie coroborat, raportat la specificul cauzei, cu art. 126 alin. (2) şi (4) din Constituţie…

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat prevederile … nesocotindu-şi misiunea constituţională … În consecinţă, judecarea în primă instanţă a cauzelor … aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către completuri de judecată nespecializate prin translarea proprio motu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acestei competenţe de judecată către completurile cu competenţă generală reprezintă, în principal, un act de opunere la lege, ceea ce înseamnă că, … completul astfel rezultat nu a fost stabilit prin lege, ci prin voinţa contra legem a puterii judecătoreşti, reprezentată, în cazul de faţă, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. … Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezavuat voinţa legiuitorului, a ignorat obligaţia sa de a constitui completuri specializate şi a redimensionat competenţa de judecată a completurilor cu competenţă generală de la nivelul său. Prin urmare, noua competenţă rezultată a acestor completuri generaliste nu este prevăzută de lege, astfel că judecarea cauzelor … apare ca fiind realizată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului antereferite, de către un organ judiciar neprevăzut de lege. … Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asumându-şi o competenţă contrară art. …din Constituţie, a încălcat art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, …

S-a decis ca toate cauzele înregistrate pe rolul şi soluţionate de aceasta în primă instanţă anterior 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, să fie rejudecate. Iată şi un motiv pentru care unii inculpaţi au scăpat de braţul lung şi puternic al legii – a intervenit prescrierea.

Apreciem că este inutil să mai prezentăm ce argumente a avut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în apărare. Este de reţinut, totuşi, că s-a invocat, între altele, că toţi judecătorii acestei instanţe beneficiază de un spor de 40% la indemnizaţia de încadrare brută lunară, iar acest lucru îi transformă în specializaţi. Dacă am fi cetăţenii altei ţări, am face şi glume. Dar nu suntem şi mărturisim că este demoralizant să constaţi că se poate aşa ceva la vârful justiţiei. Iată o cauză pentru care cetăţenilor le lipseşte încrederea în justiţie şi statul de drept. Peste 15 ani de poziţie în afara legii spune mult.

Să mai adăugăm un caz similar, petrecut cu un an înainte de acest incident.

Etalăm acum, tot din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, elemente din Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte. Conflictul a fost determinat de refuzul explicit al acestei din urmă autorităţi publice de a aplica o lege adoptată de Parlament, şi substituirea în acest mod, implicit, autorităţii legiuitoare.

Începând cu anul 2014, când a intrat în vigoare Legea nr. 255/2013 … cele două completuri de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se constituie prin tragere la sorţi, fără să existe vreo altă precizare. Ulterior, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018 … normele de organizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost reluate aproape identic, în sensul că cele două completuri de 5 judecători se constituie prin tragere la sorţi efectuată de preşedintele instanţei sau de către unul dintre vicepreşedinţi…

Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie … a refuzat, în mod explicit, să pună în aplicare cele două legi anterior menţionate, în sensul că a prelungit, până la 1 ianuarie 2019, funcţionarea celor două completuri de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce înseamnă că unul dintre membri fiecărui complet continuă să facă parte din acestea fără să fi fost desemnat prin tragere la sorţi. Acest fapt reprezintă, în sine, o nerespectare a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară atât în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 207/2018, cât şi ulterior intrării în vigoare a acesteia…

Curtea reţine că, prin impunerea unor membri de drept în componenţa Completurilor de 5 judecători, pe calea unor acte administrative, se pot crea presiuni latente asupra membrilor completului, constând în supunerea judecătorilor superiorilor lor judiciari sau, cel puţin, constând într-o ezitare/lipsă de dorinţă a judecătorilor de a-i contrazice pe aceştia… Curtea

reţine că preluarea de către Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a unei atribuţiuni ce vizează ideea de iuris dictio a transformat această entitate administrativă într-una jurisdicţională, din moment ce Colegiul de conducere a decis legala compunere a instanţei, ceea ce a afectat dreptul la un proces echitabil, în componenta sa esenţială ce priveşte imparţialitatea completului de judecată…

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, o încălcare de către o instanţă a prevederilor legale naţionale referitoare la stabilirea şi competenţa organelor judiciare este contrară art. 6 paragraful 1 din Convenţie [a se vedea, Hotărârea din 5 octombrie 2010, pronunţată în Cauza DMD GROUP, A.S. împotriva Slovaciei, paragrafele 60 şi 61]…

Prin urmare, maniera în care sunt desemnaţi membrii Completurilor de 5 judecători, şi anume printr-un mecanism care eludează legea, cu stabilirea unor „membri de drept“ – inexistenţi în corpul legii – coroborată cu refuzul de a aplica noua lege demonstrează că, în prezent, instanţa nu este compusă potrivit legii şi pune în discuţie independenţa şi imparţialitatea obiectivă a acestor completuri…

Curtea constată că, în acest mod, a fost încălcat art. 21 alin. (3) din Constituţie, prin prisma exigenţelor de independenţă şi imparţialitate obiectivă care trebuie să caracterizeze orice instanţă judecătorească. Totodată, Curtea reţine că instanţa judecătorească nu poate fi calificată ca fiind prevăzută de lege în compunerea realizată pe cale interpretativă şi, prin urmare, se încalcă şi această garanţie a dreptului la un proces echitabil, respectiv instanţă prevăzută de lege…

Întrucât atât în materie penală, cât şi extrapenală, sancţiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiţionată şi, prin urmare, absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet şi ţinând cont de faptul că deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare.

Alţi 5 ani pe lângă lege la structura din fruntea justiţiei. Alţi inculpaţi au putut relua de la capăt procesul de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar unii au beneficiat de prescrierea răspunderii penale. La începutul lui 2020, persoana din fruntea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a retras, declarând că doreşte să trăiască printre oameni obişnuiţi, cu foarte mult bun simţ, cu foarte multă onestitate şi cu mai puţină imaginaţie. Nu o contrazicem.

Nu are niciun rost să repetăm cu alte cuvinte ceea ce, de două ori, doi ani la rând, a reţinut cu suficientă claritate Curtea Constituţională. Noi spunem numai un cuvânt – kritarhie.

Din nefericire, mai există şi alte episoade sumbre, care au ştirbit încrederea populaţiei în justiţie. Unul dintre ele îi priveşte pe unii procurori şi a fost denumit şi festivalul cătuşelor – o perioadă de excese şi greşeli. Au fost şi alte scandaluri notorii dintre care noi îl amintim pe cel referitor la un paraditor (cuvântul, conform DEX, provine din limba ţigănească), nu de lucruri, ci de vieţi omeneşti. Câţiva dintre cei ce au studiat mai mult spun că paraditorul este ţapul ispăşitor peste care a picat beleaua, dar vina revine unui binom care a organizat un adevărat măcel.

De aici, dar şi din alte cauze, magistraţii s-au plasat în două tabere opuse, şi se pare, că aşa au şi rămas, după cum descrie presa.

Ajungem iarăşi la Curtea Constituţională care, prin Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, a dat o rezolvare cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parlamentul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti. În fapt, este vorba despre semnarea, în 2009, respectiv 2016, a două protocoale ale căror numere de identificare începeau cu unul sau două zerouri. Alte amănunte le pot găsi cititorii în monitorul oficial. Noi constatăm doar ce încărcată a fost perioada 2018 – 2019 şi suntem atenţi la anii când s-au semnat aceste documente.

Expunem câteva din constatările curţii.

„Conduita Parlamentului a fost la rândul ei necorespunzătoare, întrucât, prin modul superficial al controlului parlamentar realizat, nu a dat substanţă atribuţiei sale constituţionale de a controla activitatea serviciului de informaţii…

Curtea reţine că Parlamentul a cunoscut existenţa acestui protocol, însă a preferat să rămână într-o stare de pasivitate continuă, deşi dispunea de mijloacele constituţionale necesare înlăturării prin propria sa acţiune a efectelor protocolului care puteau contraveni legii. Din contră, în loc să îşi exercite competenţa de control, Parlamentul a sesizat Curtea Constituţională. Din această perspectivă, având în vedere faptul că pe perioada de valabilitate a protocolului analizat nu a dezavuat sau respins nici prevederile protocolului şi nici acţiunile întreprinse în baza acestuia, Curtea constată caracterul necorespunzător al controlului parlamentar exercitat…

Curtea reţine că, prin semnarea protocolului analizat, a fost încălcată securitatea juridică a persoanei, prevăzută de art. 1 alin. (5) din Constituţie, din moment ce încrederea sa legitimă în valorile Constituţiei nu a fost respectată…

…prevederile sale esenţiale, pe de o parte, nesocotesc competenţa Parlamentului, diminuează rolul procurorului în cadrul procesului penal şi sporesc rolul serviciilor secrete în cadrul acestuia, iar, pe de altă parte, afectează, în mod nepermis, drepturile şi libertăţile fundamentale, prin diminuarea garanţiilor asociate acestora în sensul că activitatea de obţinere a probelor o poate realiza un serviciu de informaţii care nu are calitatea de organ de cercetare penală special. Toate aceste încălcări ale Constituţiei atrag aplicarea sancţiunii plasării întregului protocol în afara ordinii constituţionale…

…primul protocol analizat (2009), pe de o parte, se opune şi contracarează politica legislativă a Parlamentului…”

Între altele, curtea a dispus că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi unităţile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, şi vor dispune măsurile legale corespunzătoare”.

Nu avem ce comenta, decât că au fost alte dosare afectate, alt prilej de interpretări şi alt motiv pentru justiţie de a aduna bile negre. Nu avem spaţiul şi nici pregătirea sau informaţiile pentru a scrie mai mult despre ideea care a condus la întocmirea acestor documente.

În schimb, vom adăuga două vorbe despre controlul Parlamentului.

În 2017, preşedintele Comisiei parlamentare de control a solicitat demiterea unui ofiţer cu funcţie înaltă, calificat de presă ca unul dintre pilonii importanţi a ceea ce politicienii au numit „statul paralel”, pentru acţiuni care ar fi depăşit cadrul legal în „câmpul tactic” din justiţie. Ofiţerul a explicat că „nu vorbea despre influenţarea justiţiei, ci mai degrabă de urmărirea altor persoane (inculpaţii) care ar putea să influenţeze actul de justiţie”.

Stăm liniştiţi acum, fiindcă înţelegem că s-a pus punct problemei cu protocoalele, deşi sunt zvonuri că cineva ar solicita o variantă constituţională a acestora. Lăsăm minţile să zburde şi arătăm o rezultantă nedorită a repunerii Constituţiei la locul ei: „procurorii, conform şefilor lor, nu pot construi dosare în lipsa unor sesizări solide venite din partea instituţiilor care au, teoretic, rolul de a controla legalitatea activităţilor din administraţie”. Acestea ar trebui să furnizeze un flux constant de sesizări. În lipsa acestora, parchetele ajung să se bazeze pe informaţii de la structurile de informaţii, de la jurnalişti sau cetăţeni.

Se mai afirmă şi un alt aspect interesant: prima decizie a Curţii Constituţionale pe tema prescripţiei a fost pronunţată în anul 2018, moment din care responsabilitatea clarificării cadrului legal a revenit Parlamentului… Legislativul ar fi trebuit să intervină în termen de 45 de zile pentru a elimina efectele acelei decizii, însă acest lucru s-a întâmplat abia după patru ani.

Nu mai venim în acest articol şi cu decizia respectivă, dar remarcăm cum Parlamentul încurcă Justiţia, iar aceasta subminează Legislativul. Bunăvoinţa şi buna-credinţă în cooperare … suferă, câteodată, pe ici pe colo, exact în locurile esenţiale.

Am socotit că trebuie să amintim şi despre Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie (SIIJ), înfiinţată în toamna anului 2018, având competenţa exclusivă de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Unii au crezut că astfel se vor rezolva anumite probleme. În primăvara lui 2022, aceasta a fost desfiinţată.

Noul ministru al Justiţiei, ocupând funcţia din 2019, dar şi Comisia Europeană au susţinut că există suspiciunea că SIIJ ar putea fi mai supusă unor intervenţii externe şi presiuni, din punct de vedere politic. Cam acelaşi lucru l-a afirmat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în 2021, adăugând că posibila intimidare a judecătorilor ar aduce atingere încrederii justiţiabililor. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene soluţiona procesele deschise de asociaţii de magistraţi din România. Un an mai târziu, aşa cum spuneam, România a decis să scape de această timorare potenţială, deşi unii au protestat, argumentând că ministrul Justiţiei, om politic, capătă o importanţă decisivă în numirile unor şefi de parchete.

În mod cert, încrederea populaţiei în justiţie este un indicator fundamental în funcţie de care se poate constata dacă justiţia este credibilă, funcţională într-un stat. Această credinţă este foarte des legată de decizii controversate adoptate în curţile de justiţie, de o percepută părtinire sau de lipsa înţelegerii fenomenelor juridice. Lumea se aşteaptă să vadă curţile lucrând corect, eficient, transparent, imparţial.

Ajută mult şi faptul că judecătorii sunt respectuoşi, iar cei judecaţi înţeleg ce se întâmplă în procesul lor. Judecătorii şi procurorii trebuie să respecte întocmai regulile de etică profesională şi să se comporte fără a fi influenţaţi de sentimente personale, politică ori presiuni externe. Lumea trebuie să fie convinsă că, dacă sunt încălcate aceste principii, magistraţii au de suferit consecinţe drastice. Educaţia juridică a populaţiei contează mult, pentru că oamenii vor înţelege cum funcţionează sistemul judiciar şi îşi vor lămuri neînţelegerile.

Încrederea în justiţie este un fundament al ordinii sociale. Lipsa încrederii în justiţie îi determină pe oameni să refuze să accepte autoritatea şi deciziile curţilor de justiţie. Astfel, legile, deciziile instanţelor de judecată sau regulile sociale vor fi ignorate. Cetăţenii vor şovăi să mai sesizeze autorităţile statului, atunci când observă comiterea unor infracţiuni, iar unii vor încerca să-şi rezolve singuri problemele, ceea ce este periculos şi poate deveni un risc la siguranţa publică.

Potrivit unui raport al World Justice Project (WJP), la nivelul întregii lumi, perioada 2024-2025 este caracterizată de o scădere a încrederii în justiţie, iar diminuarea se manifestă în al şaptelea an consecutiv. Este vorba despre percepţia oamenilor. WPJ este o organizaţie multidisciplinară, independentă, care s-a înfiinţat ca să promoveze statul de drept în toată lumea, să furnizeze cunoştinţe şi avertizări în domeniu. A fost fondată în 2006, iar, din 2009, a devenit o organizaţie non-profit.

În 2025, în fruntea ţărilor cu justiţie de invidiat se plasează Danemarca, cu un nivel coborât al corupţiei şi unul ridicat al independenţei justiţiei. Statul de drept funcţionează aproape perfect. Urmează Norvegia, Finlanda şi Suedia, care se remarcă prin tratament egal, corectitudine, sistem de justiţie solid şi transparent, eficienţă şi corupţie scăzută. Ce s-o întâmpla cu aceşti nordici? Ce este cu urmaşii vikingilor de altădată, care umblau numai după jaf şi violuri? În glumă, un răspuns ar fi că, acolo, magistraţii judecă la rece, iar toţi cei din justiţie rămân reci la tentaţia de a încălca legea!

Şi Noua Zeelandă se plasează bine, dar peste şase miliarde de oameni din diferite alte ţări spun că sistemul de justiţie, în ţara lor, este în cădere. Un miliard şi jumătate cred că nu pot obţine justiţie, iar, în 18 din 19 ţări unde s-au făcut sondaje în 2024, peste 50% nu se bazau pe dreptatea din curţile de justiţie. În acest mod gândesc, în special, minorităţile şi săracii. Două treimi din oameni credeau că justiţia costă mult şi este înceată.

Pentru a întocmi clasamentul perceperii justiţiei, WJP ia în considerare, printre alţii, următorii indicatori esenţiali: Constrângeri asupra puterilor guvernamentale – se referă la abilitatea de a verifica puterea executivă; Absenţa corupţiei – un sistem judiciar curat, dar şi forţe poliţieneşti oneste; Drepturile fundamentale – protecţia acestora; Justiţie accesibilă şi imparţială – instanţele de justiţie sunt rapide, nu costă mult şi nu sunt influenţabile.

La coada clasamentului din 2025 se află state unde guvernarea este slabă sau aflată în conflict. Pe ultimul loc se clasează Venezuela, iar deasupra ei Afghanistan, Cambogia, Haiti şi Nicaragua.

Justiţia în diferite state începe să fie evaluată nu în funcţie de cât de profesionişti sunt magistraţii sau avocaţii ci după modul cum sunt satisfăcute nevoile indivizilor: cazuri care se pot rezolva fără avocaţi, medieri, mijloace digitale, servicii paralegale (sperăm că cititorii vor înţelege la ce ne referim!) ale comunităţii. Analizele nu vor pleca de la întrebarea „ce are nevoie sistemul judiciar”, ci de la „ce au nevoie oamenii”, iar discuţiile pe teme legale cu aceştia trebuie să se facă folosind un limbaj uşor de înţeles. Se doreşte simplitate şi accesibilitate, pe cât este posibil.

Astfel vom vorbi, în curând despre o justiţie axată pe oameni şi nevoile lor, nu pe cei specializaţi în apărarea şi împărţirea justiţiei. Cu mai mulţi ani în urmă, în educaţia din România, s-a început trecerea de la învăţământul centrat pe profesor la învăţământul centrat pe elev. Nu am studiat rezultatele, dar sperăm ca ideea să pătrundă şi în justiţie, poate cu mai multă eficacitate – o justiţie centrată pe justiţiabili.

Probabil că unii se întreabă unde se află România în clasament şi care este evoluţia perceperii justiţiei în statul nostru. Având în vedere că punctajul cel mai slab este 0,00 iar cel mai bun 1,00, suntem pe locul 44 din 143 de state din toată lumea, iar punctajul este 0,61, acelaşi cu Namibia, situată pe locul următor. Destul de bun, am putea spune, luând în considerare că nici Danemarca nu are decât 0,90, iar Statele Unite, despre care am tot vorbit, au adunat 0,68, la fel ca Slovenia sau Spania. Menţionăm că indicatorul nostru cel mai bun este la capitolul Ordine şi securitate – 0,83, corespunzător locului 34, iar cel mai slab, din cauza ineficienţei şi întârzierilor, în principal, este Justiţie penală – 0,52, corespunzător locului 53. În ultimii ani am coborât puţin. Mulţumitor? Poate, dar trebuie să ţinem cont că ne confruntăm cu state de pe tot globul.

Noi am fi vrut să ocupăm un loc mai bun la nivel regional, unde mai toţi sunt deasupra noastră. Aici ne plasăm pe locul 27 din 31, ceea ce denotă că trebuie să ne propunem mai mult. Noi vrem să ne măsurăm cu Europa nu cu alte continente. Îi invităm pe cei care doresc să aprofundeze studiul şi sunt dornici şi de alte surse de informare să acorde atenţie şi la „Tabloul de bord privind justiţia în UE pentru anul 2025 – Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Banca Centrală Europeană, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor COM(2025) 375”.

Dacă admitem că mai sunt multe de realizat în domeniul justiţiei, luând în considerare şi beneficiile lucrătorilor de aici, despre care noi nu dorim să comentăm mult, putem să ajungem la concluzia că unii cetăţeni, chiar mulţi, dar şi factori de decizie din puterea executivă şi legislativă, sunt intrigaţi, bulversaţi. Oamenii cad pe gânduri, fiindcă observă cum magistraţii pot să-şi crească singuri salariile şi, de aici, pensiile, judecându-se unii pe alţii ori chiar mai rău, pe când ei, cei de rând, nu înduioşează pe nimeni cu lamentări şi nici nu înfricoşează cu proteste, fie ele cât de încrâncenate. Nu oricine reprezintă o putere în stat!

O mărire cu până la 25 % a veniturilor, ca urmare a aplicării altei valori de referinţă sectoriale, s-a produs în urma a mii de procese. Au fost câştigate şi penalităţi, iar cei în cauză s-au opus eşalonării datoriilor statului. Iată că, de această dată, magistraţii nu au mai fost scindaţi de opinii contrarii. Există o prăpastie între magistraţi şi societate, spune un expert în lupta anticorupţie.

Ministrul de atunci explică faptul că a fost nevoit să adopte un ordin prin care să transpună „Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi Decizia nr. 55/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Şi când te gândeşti că totul a plecat de la nişte consilieri de probaţiune, care câştigaseră o majorare a veniturilor lor, situate cam la 5000 de lei lunar! Iată cum independenţa justiţiei a ajuns să fie simbolizată de un portofel cât sacoşa! Ce răi putem fi câteodată!

Actele normative adoptate (cu mari dificultăţi) pentru a crea totuşi senzaţia de dreptate socială vor produce efecte peste ani buni. Până atunci se pot întâmpla multe, iar anunţul de ultimă oră este că lupta pentru independenţă va continua.

Şi aşa ajungem la teoria unui fenomen complex, pe marginea căruia au fost dezbateri şi declaraţii răscolitoare – simbioza dintre clasa politică şi sistemul de justiţie în România, o cooperare nereglementată, care s-a născut şi dezvoltat după 1989. Mulţi români consideră că justiţia nu este independentă, ci este controlată politic. De asemenea, se percepe că există o oligarhie în sistemul nostru judiciar, care controlează, prin puterea de influenţă, numirea şefilor de structuri. Se crede că, tacit, clasa politică tolerează avantaje materiale destul de substanţiale pentru magistraţi, iar magistraţii ar putea să transforme justiţia într-un instrument în slujba puterii.

Toate aceste suspiciuni alimentează creşterea neîncrederii cetăţenilor în justiţie, dar şi în alte instituţii ale statului. Se constată, aşa cum arătam, un regres democratic, iar, de câte ori se fac propuneri pentru reforma justiţiei, lumea se întreabă ce vrea să câştige pentru ea însăşi o tabără sau alta. Aproape nimeni nu mai crede că cineva poate propune o completare sau modificare legislativă în mod onest, în interesul cetăţeanului simplu şi al democraţiei.

Oficial, se dau declaraţii privind independenţa justiţiei. Când treci la un nivel informal, chiar şi analişti cunoscători şi bine pregătiţi vorbesc despre altceva. Separarea reală a puterilor în stat necesită o vigilenţă permanentă, circumspecţie, tenacitate, principialitate. De la cine?… Ne mai gândim.

Ca majoritatea covârşitoare a oamenilor care au primit ceva (un privilegiu) şi acum se doreşte retragerea acelui lucru, magistraţii reacţionează şi ei: merită beneficiile fiindcă au trecut examene dificile, au incompatibilităţi şi restricţii, sunt supraîncărcaţi, epuizaţi şi muncesc în spaţii improprii, iar, pe deasupra, sunt şi atacaţi.

Toate sunt adevărate, dar restul lumii (mai slab remunerat) spune şi el că mai sunt şi alte profesii unde se pătrunde şi se promovează după examene solicitante, că judecătorii au inamovibilitate şi independenţă, iar supraîncărcarea este cauzată de faptul că sunt mai puţini decât ar trebui, dar se ridică întrebarea de ce s-au admis destule cereri de detaşare în administraţie (mai ales procurorilor), în aceste condiţii.

Unii spun că ar fi nevoie de un mecanism de completare şi perfecţionare a cunoştinţelor acestor magistraţi care riscă să se plafoneze, că lucrătorii din justiţie ar trebui să trăiască între oameni şi să înţeleagă realitatea, nu să condamne un amărât pentru că a furat un salam, şi că ar fi de dorit ca oricărui pierzător să i se explice pe înţelesul lui de ce s-a adoptat o hotărâre potrivnică lui.

Deziderate.

Deocamdată, am descris o stare de lucruri pentru cei care învaţă şi vor să înţeleagă mai mult. Poate chiar deschidem apetitul unora să ne contrazică.

Sunt destui cei care analizează minuţios sistemul şi au dreptul s-au chiar datoria de a face propuneri de optimizare a legislaţiei privind buna funcţionare a sistemului judiciar. Pentru că nu vrem să încurcăm pe nimeni, la capitolul propuneri, facem, în linişte, câţiva paşi laterali. Nu că nu am avea idei…

Ne consolăm cu faptul că trăim într-o ţară de care ne-am putea mândri şi aşteptăm vremea când vom avea … şi dreptate pentru toţi! (Florin MACIU)