Demodictura sau democraţia corectivă

Există în lumea noastră profund civilizată câteva lucruri de neimaginat. Printre acestea se numără, desigur, ideea că marile democraţii ar putea deveni obsedate de eliminarea unor personaje politice care nu fac exact ce trebuie, cum trebuie şi mai ales când trebuie. Trăim, ni se spune, în epoca valorilor democratice, a instituţiilor solide şi a conferinţelor de presă cu prilejul cărora ni se explică foarte calm că libertatea naţiunii este prioritatea absolută. Şi, eventual, libertatea altor naţiuni – bineînţeles, doar în măsura în care coincide cu ce înţelegem noi prin asta şi cu o condiţie absolut de neevitat: naţiunea căreia vrem să-i dăruim libertatea să stea cu picioarele afundate până la genunchi în petrol. În general, naţiunile al căror subsol constă în pământ de oale şi ulcele sunt lăsate în plata Domnului, n-are decât să-şi facă de cap cu ele vreun dictator sau cine ştie ce alt scelerat, însă şi acestea trebuie să îndeplinească o condiţie: să fie consumatori disciplinaţi şi să nu mişte în front, caz în care sceleratul ar putea fi catalogat drept simpatic, ba chiar ajutat să se menţină la putere. De regulă, totul începe prin discursuri de atenţionare pe un ton elegant. Un lider politic dintr-o ţară oarecare devine dintr-odată problematic pentru că nu negociază cum trebuie, nu înţelege subtilităţile noii ordini internaţionale, adică are impresia că ar fi de capul lui şi retează sforile care i-au controlat mişcările. În acel moment se declanşează un fenomen fascinant: cei mai fanatici adepţi ai democraţiei descoperă brusc că acel lider reprezintă o ameninţare gravă pentru stabilitatea globală, pentru valorile fundamentale ale omenirii, pentru viitorul copiilor, pentru drepturile omului, pentru ordinea galaxiei, în general. Şi, evident, pentru circuitul petrolului în natură. Astfel, eliminarea lui nu mai este o ambiţie politică, ci o datorie morală, iar democraţia se adaptează şi devine corectivă. Adică se aplică sau se impune cu forţa. Devine „demodictură”.

În acest context, orice declaraţie e permisă, nimic nu pare grotesc. Se preferă formule rafinate care fac trimitere la „poporul suferă”, „comunitatea internaţională nu poate tolera”. Limbajul diplomatic este minunat tocmai prin faptul că reuşeşte să transforme cele mai brutale intenţii în demonstraţii de bunăvoinţă. Situaţia se complică atunci când un reprezentant al celei mai mari democraţii de pe planetă decide să vorbească despre politica externă cu o sinceritate dezarmantă, renunţând la politeţea strategică şi la formulele ascunse printre rânduri, pentru a declara răspicat că dacă opinia naţiunii respective sau a liderilor ei nu se aliniază la logica lucrurilor (aşa cum o înţelege doar una dintre părţi), „vom semăna teroare şi moarte din cer”. Iată un nou tip de retorică democratică. Un recurs la pedagogia de modă veche, cu o mică şi, la urma urmei, neimportantă modificare: liniştea în clasă nu se mai face zbârnâind nuiaua în aer, ci bombardierele pe cer. În astfel de momente, un observator mai cinic nu are cum să nu depisteze o anumită familiaritate istorică. Ideea că statele puternice au dreptul natural de a modela lumea după propriile interese, de a disciplina regiuni întregi şi de a corecta deviaţiile politice ale altora are o genealogie impresionantă. Din Epoca Fierului, trecând prin „Lebensraum” şi ajungând până în zilele noastre. Cu adevărat fascinantă este capacitatea extraordinară a lumii civilizate de a se privi în oglindă şi de a vedea exact opusul a ceea ce urmează să facă. Dacă presiunea vine de la noi, se numeşte responsabilitate globală. Dacă vine de la alţii, se numeşte agresiune. Această diferenţă semantică este, probabil, una dintre cele mai mari nenorociri ale civilizaţiei umane, deşi nu este prezentată niciodată ca o obsesie, ci mai degrabă ca un act de igienă politică globală. Există o expresie care apare frecvent în discursurile solemne: „cea mai puternică democraţie de pe pământ”. De obicei este rostită pe un ton care sugerează stabilitate eternă, instituţii indestructibile şi o superioritate morală aproape geologică, de parcă democraţia ar fi o formă de relief. Un munte sau măcar o stâncă. În realitate, dacă istoria ne-a învăţat ceva, este că munţii politici au o stranie tendinţă de a deveni nisip mişcător atunci când încep să creadă prea tare în propria lor soliditate.

Notă: Când scriu aceste rânduri, pe aici e încă pace. (Dragoş CIOCĂZAN)