Optimismul lui Chomsky

Acum vreo două decenii, când telefonul avea butoane şi oamenii erau răbdători şi ceva mai prietenoşi, formam o societate. Umană. Nu trăiam cu mintea scoasă din priză. Se vorbeşte din ce în ce mai rar despre „noi” şi aproape tot timpul despre „eu”. Mulţi se comportă de parcă ar candida pentru funcţia de unic reprezentant al speciei, un fel de auto-încoronată regină a stupului ca asociere amorfă. Mulţimile adoră haosul. Strigă, aplaudă, huiduie. Zgomotul e important când nu ai nimic de zis şi nu eşti dispus să îi asculţi pe ceilalţi. În societatea modernă, puterea este concentrată în instituţii – corporaţii, stat, structuri militare – care reduc cetăţeanul la rolul de spectator. Spre deosebire de marxism, care nu ne lăsa să gândim prea mult fiindcă asta ar fi anulat propaganda şi eficienţa lozincilor, noua societate are grijă să ne apere de propriile opinii: putem gândi cât vrem, şi ni se repetă asta zilnic, însă cadrul care ni se oferă este foarte restrâns. Pe vremuri, era simplu: „Mă poţi jigni pe mine, dar nu lovi-n partid, te spulberă poporul ce în juru-i face zid!” Clar ca lumina zilei, iar noaptea te trezeai cu o Volgă neagră la poartă. Acum, n-ai decât să spui ce vrei, cu condiţia să fii de acord cu toată lumea, ceea ce e practic imposibil. Noam Chomsky a vorbit frecvent despre înstrăinare şi degradarea comunicării interumane, dar nu în sens beletristic sau moralist, ci plasând-o într-un cadru politic şi structural. Pentru el, problema nu este că oamenii „nu mai ştiu să vorbească”, ci că trăiesc în sisteme care le modelează percepţiile, limitează dezbaterea reală şi transformă comunicarea într-un instrument de control. Sună sinistru, dar e adevărat. Ignoranţa nu mai naşte monştri, doar îi face să pară simpatici. Prostia are tendinţa de a se instituţionaliza. Cum? Simplu: complexitatea este înlocuită cu sloganuri, argumentele cu explozii de emoţie, dialogul cu polarizarea, cearta ia locul polemicii. Între timp, lumea ia foc. Crize, conflicte, goana după resurse. Apoi, discursuri solemne şi conferinţe de presă care anunţă că totul e sub control, deşi realitatea este cu totul alta.

Guvernele mint? Desigur. E o veche tradiţie. Sună teatral, dar trebuie să ne întrebăm unde au dispărut adevărul, logica, raţiunea, compasiunea, morala. S-au pierdut între un breaking-news cu subiect străveziu şi un talk-show realizat la comandă. Chomsky afirmă cu mult curaj că nu mai trăim într-o lume, ci într-un simulacru distopic. În acest climat, oamenii nu mai comunică pentru a înţelege, scopul lor este acela de a învinge. Înstrăinarea este şi cognitivă, nu doar economică: indivizii trăiesc în bule informaţionale şi nu mai împărtăşesc un spaţiu comun al sensurilor. Ceea ce unora li se pare alb, altora le apare negru. Totuşi, majoritatea vede totul în gri şi nu ştie să descrie asta în cuvinte. Deşi critic, Chomsky nu este nici pesimist, nici fatalist. În lumea imaginată de el, oamenii – nu omenirea! – au capacitatea de a rezista manipulării, dacă au acces la informaţie şi la spaţii de dezbatere autentică. Înstrăinarea nu este un destin inevitabil, ci rezultatul acţiunii unor structuri uşor de distrus. Lipsa comunicării interumane nu e cauzată de incapacitatea noastră de a vorbi, ci de modul în care puterea, fie şi una democratică, organizează spaţiul în care ni se permite să cuvântăm. Refacerea comunicării începe cu recâştigarea acestui spaţiu. Concluzia are note optimiste: chiar dacă trăim într-o distopie, nu suntem abonaţi la ea. Dacă informaţia ne este livrată după ce a trecut printr-un filtru care să protejeze elitele economice şi politice, comunicarea liberă este încă posibilă. Putem visa la o lume în care adevărul să devină viral? Probabil că da. Ţine de noi. Totul e să nu ne obişnuim prea tare cu absurdul astfel încât, când dăm nas în nas cu normalitatea să nu mai ştim ce înseamnă. Optimismul lui Chomsky este salvator mai ales pentru că ne arată calea de fugă. O potecă îngustă şi întortocheată la capătul căreia vom regăsi autonomia intelectuală, claritatea limbajului şi ascuţimea limbii. Un loc în care comunicarea va redeveni formală, iar înstrăinarea o amintire. (Dragoş CIOCĂZAN)